M-a îmbrățișat, oferindu-mi un nou început și în momentul respectiv am știut că voi plânge. Poate nu de față cu ea, nu în drumul spre casă, dar în seara aceea cu siguranță. Mi-a lipsit prietenia specială, zâmbeam până la urechi. Nu-mi aminteam lucrul acela teribil pe care se presupune că l-am făcut. A refuzat mintea mea să-l păstreze ca să mă scape de vinovăție?
Însă lucrurile nu s-a petrecut cum mă așteptam odată ce am ajuns din nou între patru pereți. Realitatea m-a ajuns din urmă. N-a ezitat să-mi spulbere norul de tihnă în care m-am refugiat. Noi nu vom mai fi la fel ca înainte, nici măcar pe aproape. Firul prieteniei nu mai este sigur după ce capătă un nod. Distanța pe care am dezvoltat-o într-un an nu se va dizolva după o seară, iar încrederea nu se va mai înghesui în buzunar, indiferent de eforturile de care sunt capabilă. În consecință le-am dat frău liber purtărilor mele. M-a izbit realizarea lucrurilor pierdute. Am vărsat lacrimi câte n-am îngăduit în tot anul de separare, an în care am respins adevărul și l-am înlocuit cu ură, furie și aroganță, an în care mi-am hrănit ego-ul cu lucruri greșite, crezând că golul se va umple. M-am eliberat, însă greutatea pe care mi-am scuturat-o din spinare a fost înlocuită de una proaspătă, posibil mai temeinică, regretul. Sunt atât de multe aspecte pe care le-am omis, atât de multe detalii care îmi urgisesc existența. E insuportabil spectacolul de culori din fața ochilor mei.
Melissa.
No comments:
Post a Comment
Nothing haunts us like the things we don't say.