It's gone forever

        - De câte ori ai nevoie să îți mai zic? Visezi la ceva ce nu se va întâmpla niciodată! Toate întâmplările, stările și sentimentele care mi le povestești îmi demonstrează că nu ai trecut mai departe. Mi-ai promis, îți încalci cuvântul în decursul fiecărei respirații! Asta este persoana care îți dorești să fi? Mincinoasă?
        Tânăra scutură din cap, strângând din ochi. El oftă, frecându-și tâmplele exasperat. Nu îi putea controla ființa, însă ar fi trebuit să îi pună conștiința în mișcare până în momentul acesta. Ce fel de om așteaptă în gară un tren care a plecat? Degeaba i se spune că vor veni altele, ea nu înțelege, ea își dorește să se afle numai în trenul respectiv. Și îl plânge, în fiecare zi, fiecare oră, fiecare minut, fiecare secundă, indiferent că varsă lacrimi sau nu. I se citește oboseala pe chip, ridurile și cearcănele nu se sfiesc să apară. Nu mai e conștientă de propriul ei bine.
        - Nu mai plânge, te implor!
        Și așa a făcut, a inchis robinetul de lacrimi, mutând șederea suferinței înapoi în interior. Au stat amândoi tăcuți, îngândurați, ascultând suspinele până s-a așternut liniștea deplină. Acum nu mai ținea ochii închiși, privea în gol, purtând o expresie tristă, părăsită de speranță. Atunci el a realizat motivele. Ea se abandonase pe sine, pentru că pierderea îi era singura certitudine.

                                                                                 Melissa.