My love is unrequited

        „Când zbori suficient de sus, nu e o problemă să vezi dincolo de cotiturile timpului, dar e greu să separi viitorul și trecutul.”

        Am auzit că toți trebuie să fim în controlul a ceva. Eu nu mă înalț destul, aspirațiile mele necesită mai mult. Nu apuc să văd ceea ce vine și totuși nici nu-mi deosebesc dorințele de intuiție. Nici nu sunt sigură că am așa ceva. Probabil că posed doar o imaginație posomorâtă, care își creează scenarii ca să nu fie nevoită să-și admită singurătatea. Mă simt asemenea unei greșeli a universului, căruia îi este pe de altă parte permis să existe, doar pentru a păstra aparența de dreptate.

        Parcă n-aș fi aici, parcă totul trece pe lângă mine. Îmi lasă ocazia să privesc, dar nu să și trăiesc. Mi-a șoptit odată că va scăpa de mine, mă întreb când o va face. De mohorâre mă rog să mă ia. Poate voi regreta, însă în prezent mi-o doresc. Și nu-mi pot închipui ceva mai minunat decât să le văd fețele când vor afla că e vina lor. Da, dacă am să plec vor fi înștiințați de ce. Desigur, după ce călătoria mea își atinge capătul, ca să nu primească prilejul de a interveni și strica distracția.

        Sigur, în momentul de față nu cunoașteți subiectul. Într-o zi mă veți vedea la știri, dacă am să prind curaj. De încercat tot voi încerca odată, poate de curiozitate, poate de agonie. N-am de unde să știu. Actualmente sunt un iepuraș. Dacă nu voi reuși din prima încercare o voi comite pe a doua. Oricum mă voi sforța să duc la capăt asta, fiindcă acțiunile continuă și știu că nu vor înceta vreodată. Mi-e mai teamă să fiu damnată la prezent, decât de finalul creat de mine. click

                                                                            Melissa.

Eurovision 2014

        Am citit atât de multe articole jignitoare despre câștigătoarea Eurovision 2014 zilele astea încât mi s-a făcut rău. Singurul lucru pe care țin neapărat să îl spun e următorul: Conchita nu e un monstru pentru că are curajul să fie ea însăși, voi sunteți monștri pentru batjocura pe care o faceți la adresa ei. Ar trebui să vă fie rușine. Spuneți că este împotriva principiilor creștine, însă uitați că Dumnezeu își iubește toate progeniturile. Poate nu sunt cine știe ce bisericoasă, dar la sfârșitul zilei știu că cineva a avut grijă de mine și îi mulțumesc. Aștept să mă înjurați fiindcă mi-am spus opinia.

        Concurența de anul acesta a fost foarte acerbă, n-am reușit să-mi număr piesele favorite pe degete, dar am rămas cu gândul la piesa Sannei încă de când am auzit-o. Sunt de părere că Suedia se cuvenea să câștige. Interpreta atinge foarte bine notele și piesa are o linie melodică minunată. Poate versurile nu sunt extraordinare, însă restul acoperă totul. N-a câștigat, m-am resemnat. Știm cu toții că voturile sunt mincinoase, de aceea nu mă mai obosesc să cheltui un euro sau cât e pentru un mesaj. „Undo” își are un loc meritat în micuțul meu mp4.

                                                                            xoxo, Melissa.

Insociabilititate

        De ce nu vorbim unii cu alții în loc de unii despre alții? De ce ne petrecem weekendurile acasă, în fața calculatorului, în loc să facem ceva productiv?

        Îmi povestea mama zilele astea despre copilăria ei, care trebuie să recunosc e mult mai frumoasă decât a mea, chiar dacă existau pe atunci numai telefoane fixe. Mi-a povestit cum pleca cu cortul în fiecare sfârșit de săptămână la padure împreună cu gașca. Mi-a povestit despre discotecile pe care le aveau pe vremuri, unde te distrai cu adevărat, nu doar dădeai în beție ca în zilele noastre. Mi-a povestit despre siguranța de care aveai parte atunci datorită patrulelor de milițieni omniprezente. Și sunt geloasă. Eu ce fac? Stau aici și aștept o minune.

                                                                            Melissa.

Mergem acasă?

        - Mami, mami... mergem acasă? înreabă copila, trăgând cu disperare de mâneca femeii.
        Femeia, cu o expresie rigidă, inexpresivă, se coboară la nivelul fetei și îi explică:
        - Nu putem merge acasă, micuța mea.
        - Dar de ce? Eu vreau acasă, se smiorcăie aceasta, izbugnind în lacrimi.
        - Nu există acasă, oriunde te-ai stabili, netrebnicii vor da de tine. De ce crezi că nu ne-a mers bine aici? Oricât ți-ai dori să te ascunzi de ceea ce ți-e scris nu vei reuși. Poți fugi, dar nu poți scăpa.
        - De ce mă lași aici?
        Puștoaica continuă să plângă, neputându-și imagina ceva mai îngrozitor decât să fie despărțită de singura persoană în care are încredere, pe care o iubește. Femeia o prinde de umeri și o obligă pe fetiță să o privescă în ochi. Își mușcă buza inferioară și, pentru o fracțiune de secundă, o urmă de îngrijorare împletită cu groază i se zărește adânc în ochi, apoi se risipește. Nu-și permite să clacheze, știe asta.
        - Ascultă-mă bine: Singura modalitate de a scăpa de ceea ce te înspăimântă e să îi ții piept. Fuga asta m-a epuizat, trebuie să înceteze. Așa că tu vei sta cuminte aici, iar eu mă voi duce să iau taurul de coarne, m-ai înțeles?
        Copila aprobă din cap strângându-și ochii în speranța că râul va înceta să mai curgă. Va trebui să fie puternică, pentru mama sa.

                                                                            Melissa.

What I read - part 2

        Astăzi cu părere de rău am încheiat „Chimie perfectă” de Simone Elkeles. Mi-a plăcut, chiar dacă unele părți pot să zic că le-am tolerat. Întodeauna am avut nevoie de google translate lângă mine să disting cuvintele în spaniolă strecurate pe ici pe colo. Mai găseam din când în când traducerea jos, dar nu era de ajuns. Povestea se sfârșește foarte drăguț, cum nu m-am așteptat. După cearta de care au avut parte mă gândeam că vor rămâne despărțiți și că autoarea va denumi aceasta 'o experiență de viață' sau 'o floare pierdută' însă exact în cel mai neașteptat moment apare personajul masculin și toate ies bine, ba chiar îi promite o căsătorie după ce termină facultatea, amândoi specializați pe *ghiciți ce!* chimie.

        Cel mai tare m-a impresionat profesoara de chimie, Peterson. Mă așteptam să fie doar o figură transparentă, genul de profesoară strictă și enervantă cu care nu îți dorești să ai de-a face, dar profa P. ne-a dovedit că este bine intenționată datorită căreia s-a produs „chimia perfectă”. Înainte să aflu istorisirea din spatele măștii pe care Alex o purta trebuie să recunosc că mi-a părut un derbedeu specific cu care nu ai ce discuta. Încă un motiv să nu judeci după aparențe, prima discuție sau o greșeală nevinovată. Am aici câteva citate drăguțe care sper să vă dea o idee despre carte.

       „- Brittany?

        - Ce-i? răspund, holbându-mă la covintele din carte fără să văd nimic. 

        N-am idee ce scrie pe pagină, pentru că sunt deja prea jenată ca să mă pot concentra.

        - Te-ai uitat la mine ca și cum ai fi vrut să mă săruți.”

       „Să îl sărut pe Alex? Niciodată. Deși m-am tot gândit la asta. Chiar mult. Mai mult decât ar trebui. Are buze pline, atrăgătoare. Doamne, are dreptate. Sunt beată. Și nu mă simt deloc bine. Amorțeala mi-a trecut și sunt pe cale să intru în delir, din moment ce prin minte-mi trec tot felul de gânduri aiurea. Ca de pildă, cum ar fi ca buzele lui să fie lipite de-ale mele.

        - Bine. Atunci, sărută-mă, Alex spun, făcând un pas în fața și sprijinindu-mă de el. Ca să fim chit.

        Îmi cuprinde brațele cu mâinile. Stând așa aproape de el, îmi simt corpul tremurând și capul învârtindu-se. E ca și cum m-aș afla într-un carusel la bâlci.

        - O să ți se facă rău, zice el.

        - Ba nu. Îmi... îmi place în carusel.

        - Nu suntem în niciun carusel.

        - A, nu? zic complet derutată. 

        Mă concentrez asupra picioarelor mele. Le simt de parc-ar fi săltat în aer și plutesc acum pe deasupra nisipului. 

        - Sunt doar amețită. N-am nimic. 

        - Pe naiba!

        - Dacă nu te-ai mai foi atâta, m-aș simți mult mai bine.

        - Nu mă foiesc deloc. Și-mi pare rău să îți dau o veste atât de proastă, mamacita, da' ești pe cale să vomiți.

        Are dreptate. Stomacul îmi chiorăie. Alex mă sprijină cu o mână și cu cealaltă îmi ține părul ca să nu-mi vină peste față în timp ce mă aplec și dau la boboci.

       Nu reușeșc să-mi potolesc stomacul. Vomit din nou și gâfâi din greu. Gâlgâieli și râgâieli dezgustătoare îmi ies din gură, dar sunt prea beată ca să-mi pese. 

        - Ia uite, zic printre crizele de vomă. Toată cina mea e pe pantoful tău.”

       „- Așteaptă! strigă Brittany după mine.

        Mă întorc și dau nas în nas cu ea.

        - Ce-i?

        Zâmbește seducător, ca și cum ar vrea ceva mai mult de la mine decât un armistițiu. Ceva cu mult mai important. Mintea îmi clocotește de atâtea scenarii, în timp ce Brittany face un pas în față.

        Și îmi zmulge cheile de la motocicletă din mână.

        - Hei, ce faci? o întreb.

        - Îți întorc chestia cu răpitul.

        Face un pas în spate, își ia avânt și îmi azvârle, cu toată puterea, cheile-n pădure.

        - Nu se poate.

        Se retrage, mergând cu spatele către mașină.

        - Sper că nu te-ai supărat. Răzbunarea e o chestie a naibii de neplăcută, nu-i așa, Alex? zice, încercând să-și păstreze expresia serioasă.”

       „- Sierra, în clipa asta am nevoie de o prietenă bună.

        - Și m-ai ales pe mine? Ce să zic, mă simt flatată, spune ea pe un ton sec.

        - OK, recunosc, te-am mințit. Îmi place de Alex. Chiar foarte tare.

        Tăcere.

        - Sierra, mai ești acolo? Sau nu vrei să răspunzi?

        - Nu, Brit, nu-i vorba că n-aș vrea să îți răspund. Doar că mă-ntrebam de ce-mi spui asta tocmai acum.

        - Pentru că simt nevoia să vorbesc cu cineva. Cu tine. Mai ești supărată pe mine?

        - Ești cea mai bună prietenă a mea, spune ea.

        - Și tu ești prietena mea cea mai bună.

        - Și prietenele rămân prietene chiar dacă una dintre ele își pierde mințile și iese cu un membru al unei bande, nu-i așa?

        - Așa sper.

        - Brit, să nu mă mai minți niciodată.

        - Jur. 

        - Mersi că ai încredere în mine, Brit. Poate că pentru tine nu-nseamnă mare lucru, dar pentru mine da.”

        Cu alte cuvinte: aștept să vă puneți pe citit! Și să îmi spuneți și mie ce părere aveți despre carte, desigur. Aș mai pălăvrăgi câte ceva cu voi, dar n-am despre ce, poate îmi dați voi câte o idee. Zilele astea am stat prin casă, nu prea am cu cine să ies, cum cred că am mai spus. Aștept să vină ziua când mă va suna Dana să îmi spună că îi e dor de mine, dacă se va întâmpla. 

                                                                            xoxo, Melissa.

Every breath scares me

            "If we're not afraid of this world as we say,
                       why we don't stand up for what we think?"

        N-am mai scris de mult, nu pentru că n-am vrut, ci pentru n-am știut despre ce, viața mea devine din ce în ce mai monotonă. Se spune că atunci când simți că te sufoci trebuie să faci o schimbare. Sunt conștientă, am nevoie de un nou sport. Însă e atât de greu să decizi, când singurul pe care ti l-ai dori e un scop imposibil de atins. M-am și îngrășat, continui să o fac, observ. Caut o soluție de mijloc, n-am izbutit. Mi se strecoară un gând: „parcă nu-mi mai place de mine.” Nu-mi amintesc perioada când am fost total mulțumită de alegerile și acțiunile mele, dar zilele astea mă simt atât de departe de imaginea aceea încât mi-e greață. Nu-mi place să mă gândesc mult la trecut, întruntatul aduce riduri.

        Mi-am promis curaj când am luat decizia cea mare, însă am rămas aceeași la categoria aceasta, un iepuraș speriat, incapabil să își susțină punctul de vedere în fața celorlalți. Am spus că nu mai îmi e frică de oameni, am mințit. Mă uit întodeauna în stânga și în dreapta speriată, ocolesc mereu locurile aglomerate. Mi-e și rușine să merg la cumpărături. Le vreau pe toate, dar nu sunt dispusă să merg pe urma lor. Îmi doresc să rămân aici până mă transforn în oase și iluzii.

        Mi-e teamă că dacă am să mai trăiesc încă o zi pe pământul ăsta am să mă spulber cu totul de rușine și timiditate. Sunt neajutorată și paranoică.

        Cât despre iubirea pe care îmi inchipuiam că o am constituie o idee naivă, sunt prea stupidă, nu o pot găsi atât de repede. Cel puțin cu asta mă consolez să îmi treacă, pentru că altceva înafară de desconsiderare nu-mi e de folos. Am descoperit un citat în lectura mea curentă: „A iubi înseamnă a pierde o parte din tine.” Sunt complet înconjurată de ceață în prezent, iar asta mi-a căpătat și confuzia. Mă întreb cum ar fi să mă privesc pe dinafară. Aș mai putea trăi cu mine?

                                                                                 Melissa.

Memories

        You're with your friends in a trip, one tells a story. You're just sitting and looking straight ahead not at something specific and then suddenly a memory overcomes you. It's like you're living it over and over again, without being able to stop. A tear comes down on your cheek and you feel that insupportable pain again. Someone snaps his fingers in your face. You wake up perplexed and then pretend nothing happened. None asks what was that, they just continue their action, but you still feel it. Deep down you wanna burst into tears and runaway.

                                                                                 Melissa.

Far, far away

        - Ce ai face dacă mâine ai fi nevoită să pleci undeva departe?
        - Mi-aș face bagajele și probabil aș uita de periuța de dinți.
        - Niciun regret?
        - Nu cred, îmi pot cumpăra una nouă
        - Adică nu ți-ar lipsi nimeni?
        - Oh, nu am cui să îi duc lipsa. Nu mi-am făcut mulți prieteni, nu mă pricep la asta. Cred că sunt mai talentată la colectarea disprețuitorilor.
        - Nici măcar o persoană?
        - Dacă ei nu îmi duc dorul, eu de ce mi-aș sforța un gol în inimă?
        - Nu înțeleg.
        - E mai ușor să trăiești dacă pretinzi că nu ai sentimente. Le ignori și le desconsideri până când devin ceva transparent pe care îl observi doar dacă vrei.

                                                                                 Melissa.

We can be everything we wanna be

    "Being happy it doesn't mean that everything is perfect. 
        It means that you've decided to look beyond the imperfections."

        Putem plânge și răsări. Acolo unde e soare mereu va fi un copil mititel care și-a uitat protecția solară și va plânge când i se va înroși pielea. Acolo unde e muzică și voie bună mereu va fi un om supărat, care nu se poate bucura de petrecere pentru că are un necaz numai de el înțeles. Acolo unde toți se adună și povestesc mereu va fi un participant care nu va spune nimic pentru că e prea rușinos să ia cuvântul. Acolo unde plouă și toți se văicăresc că n-au umbrelă mereu va fi o persoană care va găsi frumusețea ploii și va dansa de veselie. Acolo unde toți suferă de o boală incurabilă și își plâng de milă mereu va fi o persoană care îi va mulțumi lui Dumnezeu pentru ceea ce a primit. Și toate astea pentru că unii văd partea plină a paharului și ceilalți pe cea goală. Tu din care categorie faci parte?

                                                                      Take care, Melissa.

She gave up the fight

        "You can't fight for a person if she doesn't want you to."

        - Ce faci aici sus? Cine te-a supărat, micuțo?
        - Nu te preface că îți pasă, lasă-mă în pace.
        - Și dacă chiar îmi pasă?
        - E doar o minciună gogonată. Acum te rog să pleci și să mă lași să-mi vărs amarul. N-am nevoie de nimeni pe capul meu în momentul ăsta.
        Însă el nu a plecat, s-a așezat lângă ea răbdător.
        - Ți-am spus să pleci!
        - Dă-i drumul! Plângi!
        - Ce?!
        - Plângi, strigă, lovește, agită-te, fă tot ceea ce vrei ca să te simți mai bine. Însă asigură-te că după ce ai terminat n-ai să te mai lași atinsă de același motiv.
        - Cine ești tu să-mi spui ce să fac?!
        - Eu sunt aici să te ajut.
        - Nu ți-am cerut să o faci! Pleacă!
        - Nu mi-ai cerut mie personal, dar ți-ai dorit pe cineva să te sprijine. Vei nega asta?
        Fata clătină din cap cu lacrimi șiroinde. El zâmbi și încercă să o ia în brațe, ea se zmuci, suspină și se îndepărtă.
        - Eu sunt îngerul tău păzitor, am venit să am grijă de tine. Să nu-ți fie frică, toate vor fi bune până în final, așa e de fiecare dată. Ai încredere în mine?
        Fata clătină din cap pentru a doua oară.
        - Am nevoie de încrederea ta.
        - Ți-am spus să pleci!
        - Nu mă îndepărta, nu vrei să fi singură.
        - De unde știi tu ce-mi doresc eu?!
        - Eu sunt ingerul tău..
        - Nu mă interesează cine ești! Vreau să pleci în momentul ăsta!
        - Mai spune-mi odată: cine minte pe cine?
        - N-am nevoie de ajutorul tău! N-am nevoie de ajutorul nimănui!
        - Te minți până și pe tine însăți. Vrei să încetezi drama asta și să mă lași să te scap? De ce ți-ai pierdut credința? Cine te-a rănit în halul ăsta?
        Fata s-a ridicat în picioare și alergând ajunse lângă margine.
        - Nu te apropia, altfel am să sar!
        - Să nu faci nimic nechibzuit, rosti îngerul pe un ton blând, pășind înainte.
        - Am spus să nu te apropii!
        - Încet, încet! Vino aici! își deschise brațele.
        - Niciodată! țipă.
        Cu fața scăldată de lacrimi a sărit. Și-a dat drumul în prăpastie fără să știe dacă are vreun capăt. N-a interesat-o fericirea, și-a dorit doar sfârșitul. L-a obținut.
        Îngerul privi în urma ei, nu o putea distinge pe niciunde în hăul întunecat dinaintea lui. Eșuase, avea să devină un înger căzut. Nu-și dorea asta, așa că a sărit și el. Considera că își merită soarta, nu înțelesese că nu poți salva pe cineva care nu-și dorește să fie salvat. Poate venise prea tâziu, nu va afla niciodată.
     

                                                                                 Melissa.

Leapșă | Obiceiuri Livrești

        N-am mai scris prea des în ultimul timp pentru că am avut cui să-i umplu capul cu bazaconiile mele și mi se părea ciudat să mă repet aici. Însă nu vă speriați, am să îmi revin, cred. Cum n-am mai completat de mult o leapșă am ciordit una de pe blogul lui Rose, probabil îmi fac un obicei din asta. O dau mai departe tuturor celor care fac un efort „copy-paste” și îi rog să îmi lase un link să mă holb la răspunsurile lor. Acum că introducerea e gata să ne apucăm de treabă!

      1.Ai vreun loc preferat în casă în care citești?
      De obicei mă tolănesc în pat, însă uneori mă mai instalez într-o poziție total nefirească la birou. *nu întrebați de ce că nu stiu să vă răspund*

      2.Semne de carte sau o hârtiuță oarecare?
      Întodeauna semne de carte, am o grămadă.

      3.Poți să te oprești din citit brusc sau trebuie să termini pagina/capitolul?
      Capitolul trebuie încheiat întodeauna!

      4.Mănânci sau bei în timp ce citești?
      Da! Dacă am o carte foarte interesantă în mână fac un efort să ajung la bucătărie după ceai și biscuiți, însă trebuie să fie seară, altfel nu.

      5.Poți să citești în timp ce te uiți la TV sau asculți muzică?
      Să mă uit la televizor da, n-am probleme, dar când vine vorba de muzică nu pot pentru că îmi vine să fredonez și nu mai sunt atentă.

      6.Citești cărțile pe rând sau mai multe simultan?
      Pe rând. Când citesc simultan una din ele rămâne neterminată. 

      7.Citești doar acasă sau peste tot?
      Cel mai mult citesc la școală în ore libere sau pauze, însă mai am și zile ocazionale când merg la plimbare cu cineva și pornesc mai devreme ca să am timp să citesc puțin. N-am mai citit acasă de ceva vreme.

      8.Citești cu voce tare sau în gând?
      În gând. Ar fi ciudat să mă audă cineva cum bolborosesc.

      9.Sari pagini?
      N-am făcut asta decât la Baltagul pentru că muream de plictiseală, dar apoi am pierdut șirul și n-am mai citit-o. De obicei nu fac asta, doar arunc câte un ochi înainte și apoi revin cumințică la pagina mea.

      10.Scrii pe cărți?
      Nu, n-am scris niciodată pe o carte. Dacă găsesc un fragmențel care îmi place îndoi pagina și îl scriu mai târziu în jurnal. 

        Un lucru care nu-l suport când vine vorba de cărțile mele e să le împrumut. Ultima dată când m-am oferit să împrumut o carte n-am mai primit-o înapoi, încă tot aștept să mi-o aducă persoana respectivă. I-am tot amintit de ea, dar de fiecare dată am auzit „mâine”. Bănuiesc că asta a fost. Drăguță leapșă, mulțumesc Rose! 

                                                                                 Melissa.

Be kind to people

        "Today it's going to be a good day. 
                           Probably not for me, but for the others."

        - Mi-a spus că a luptat prea mult.
        - Chiar a spus asta?
        - Da. Dar știi ce e mai ciudat? Mi-a spus că există oameni cu probleme mai mari decât ale ei. Mi-a spus că a cunoscut oameni ai cărori prieteni au murit, adolescenți cu părinți indiferenți, persoane cu parteneri care îi înșeală repetitiv și oameni invalizi, care visează la un singur lucru: să călătorească. Și asta doar în două zile pentru că a fost dispusă să asculte și înțeleagă, nu doar să audă frânturi. Mi-a spus să fiu fericit că altfel mă caftește.
        - A înebunit?
        - Nu, a decis să pună capăt durerii. Și-a dat seama că nu evoluează dacă așteaptă pe cineva care nu vrea să vină. Mi-a spus că de azi încolo se dedică celorlalți. Mi-a spus că dacă ea nu poate fi fericită măcar pot fi ceilalți.

                                                                                 Melissa.

Micuța abandonată

        - Ce vei face, micuța abandonată? Vei da din nou vina pe ceilalți sau astăzi îți vei asuma responsabilitatea pentru propria ta nefericire?
        - Sunt eu împotriva lumii, nu-i așa?
        Râde, clătinând din cap.
        - Singura persoană împotriva căreia lupți ești chiar tu însuți. Tu nu-ți dai seama de ce au plecat toți de lângă tine?
        - Cunosc motivul, sunt niște netrebnici.
        - Tu i-ai izgonit! Ți-ai făcut-o cu mâna ta. Cuvinte nepotrivite, fapte nelalocul lor.. Doar uită-te la tine: acum stai și scrii pe un blog..
        - Și ce e rău în asta? E un lucru greșit să păstrezi o parte din tine?
        - Vorbești singură! Ești patetică și știi asta mai bine ca oricine! Nu te izola, salvează-te până nu e prea târziu! Ia-o ca pe un sfat prietenesc de la acea parte din tine care nu pune credință în ceea ce faci aici.

                                                                                 Melissa.

Damnare

        - Mă iubești?
        Își deschide gura, vrea să spună ceva. Nu o face, își pleacă privirea. Ea clatină din cap, o fărâmă din acel suflet rănit încă spera la un răspuns afirmativ. Însă zâmbește, chiar dacă e aproape de lacrimi.
        - Uită că te-am întrebat.
        Se privesc în ochi. Are o căutătură vinovată, poate îi cunoaște suferința. Zâmbetul ei e pe jumătate, reflectă o inimă frântă. Și totuși îl iubește.
        - Ia-mă de mână, spune, întinzându-i-o pe a sa.
        - De ce? întreabă acesta, cu ochii ațintiți asupra mâinii întinse.
        - Vreau să simt măcar odată că trăiesc.
        El o ia de mână.
        - O secundă vreau să cred că sunt fericită. E falsă, știu, dar astfel sunt cel mai aproape de locul unde mi-aș dori să mă aflu. E mai plăcut decât golul interior cu care sunt familiară. Vreau să cred pentru o clipă că ți-e teamă să-mi pierzi iubirea, la fel cum mi-a fost mie teamă că nu mi-e înapoiată.
        - Nu e vina mea..
        - N-am spus niciodată că e vina ta, îl întrerupe ea.
        Lacrimile amare, pe care le păstrase o perioadă mult prea îndelungată, i se revarsă în final pe obraji.
        - Mi s-a spus că destinul își bate joc de noi. Te leagă de o persoană, însă pe ea nu o leagă de tine. Și nu poți fugi. Îți taie aripile și te aruncă într-un infern. Te condamnă la suferință. Dar azi am aflat.
        Cu acestea spuse, ea își desprinde mâna dintr-a lui și pleacă fără să privească în urmă. E ruinată, însă e liberă.

                                                                                 Melissa.

Păpădie

        Parcă mă simt ceva mai bine. Mi-am achiziționat într-un final un jurnal. Nu am avut timp să caut unul special, m-am mulțumit cu ce am găsit. Micuț, spirală, negru. Am scris la greu astăzi, cel puțin zece pagini. Nici n-am realizat cum a zburat timpul. S-au întâmplat multe în două luni, s-au întâmplat multe până și ieri. Unele lucruri parcă nu sunt nici măcar de blog, atât sunt de încețoșate și decolorate. Nu știu de ce, credeam că scăpasem de depresie. Poate m-am înșelat.

        În ultima vreme n-am mai trecut pe aici. N-am simțit nevoia. Iar nu e sigur, sunt paranoică, îmi spun simțurile ceva. Încă tot n-a venit prima lacrimă de anul ăsta. Sunt doar lipsită de viață. Mă întreb ce mă va determina să încep maratonul. Ar fi îndeajuns câteva cuvinte din partea lui, dar nu vreau să mă gândesc la asta, cu siguranță m-ar răvăși mai mult decât sunt deja. 

        Am impresia că sunt împărțită lunile astea. O anumită parte din mine își dorește ceva, altă parte altceva și cealaltă ce a rămas. Mă hotărăsc greu în toate privințele. Nu cunosc motivul.

        El nu înțelege o păpădie. Nu înțelege cât e de specială, firavă și complicată. Nu îi înțelege frumusețea. Tot ce și-a dorit a fost să o sufle, apoi să o arunce. Eu am privit-o, îmi place de ea. E pretutindeni, însă de puțini observată. Unică și totuși omniprezentă. Îți aduce o dorință. Alege una potrivită dacă vrei să se îndeplinească. Nu l-am lăsat să îi ruineze „penajul”, însă a făcut-o altcineva când n-am fost atentă. M-au dezămăgit, nu au studiat-o, doar au condamnat-o la pieire. Semăn cu o păpădie. Cine s-ar obosi să cunoască un suflet atât de defect ca al meu? 

                                                                                 Melissa.