infamie la margine

„Multe suflete dorm până ce trupul moare.”

        Și râdea de mine, eu credeam că râd cu el.
        Povestind în cealaltă diagonală a calendarului acea seară incredibil de neobișnuită mă întreb ce-a fost în sufletul meu de-am putut rămâne până la prăjitură, de ce n-am părăsit incinta după acea întârziere inacceptabilă de-o oră. Și, deși îmi făgăduise acea explicație uzată (pentru care eram pregătită să-mi rostogolesc ochii în orbite), i-a îngăduit prietenului său neinvitat să-l scuze. Și mi-a fost plauzibilă, îmbătată fiind de prezența lui și aparentul sentiment de vinovăție al întrebării, însă actualmente sunt capabilă să-i aduc o interpretare caldă, îndesată cu supărare. Căci cine-i dânsul să-și permită să-mi întoarcă lumea pe dos și să plece cu hainele neșifonate? Câti mai cred că le revine puterea să se joace de-a admirația și apoi să se așeze la spectacolul infamiei? Mă cuprinde-o ură de mi-e teamă să-l revăd, sigură fiind că-l plouă cu reproșuri. Să mă astâmpăr și-oi fi eu.

                                                                                 Melissa.

culpabilitate

„Fiecare suferă cât simte, și mai ales cât înțelege.” 

        La ce te poți gândi nu se-ntâmplă, pentru că universul este mult mai original de atât, el plăsmuiește întâlniri pe care nu le poți concepe, nu le imaginezi, nu le visezi, sunt imposibile înainte să se-ntâmple. Luceafărul n-a fost decât o stea până Creatorul să-l prefacă-n geniu și Cătălina n-a fost decât o muritoare până Creatorul s-o preschimbe-n simbolul omului comun împlinit prin iubire. Cam așa se aranjează și existența. Nimic nu-i mai mult decât nimic până când destinul Creator nu-i făurește o proaspătă soartă, fermecând nenorociții socotind absolutul. 
        Mai enumăram uneori porțiunile de scenetă pe care le-aș prefera, dar pe care n-am să le gust vreodată din simplul fapt că le-am enumerat odată. Astfel, mă compătimeam cu simțul slab pe care mi-l apăsau în piept, trăind o altă viață-n propria mea închipuire. Cântăream cât de minunată ar fi această sferă a Pământului dacă eu însămi i-aș fi creatoarea de condiții, dacă le-aș da nenorociților cu absolutul ceea ce tânjesc și care le-ar mai fi satisfacția atunci când li se așează-n palmă iluzia metamorfozată-n însuflețire. Care-ar mai fi scopul acestei continue tergiversări când orice s-ar soluționa dintr-o dorință. Cântăresc multe, deși am o balanță care-n înclină spre vicisitudine, cu un omuleț care plânge neajutorat pe celălalt taler. Și ce renunțare colosală la avuția fericirii, dacă ea există întradevăr, întrucât nu găsesc un martor al ei. Halucinez finaluri ca să nu-mi găsesc sfârșitul în monotonia traiului. Să fim și noi împreună pe-o insulă a psihozei mele, dacă acest tiran Creator ne-a scris povești separate. Și dacă tu ești cu el, să pieri din calea mea, vizionar amărât. Sunt amară, cea mai amară.

                                                                                 Melissa.

neînțelese

 „În final ne pierdem toate celulele. Ne pierdem pe noi înșine.”

        Când sunt vlăguită dorm câte zece minute de somn oniric, apoi rămân cu privirea ațintită în tavan încă cinci minute, reflectând asupra a ceea ce am visat. Și astăzi s-a împletit încă o piesă de puzzle în basmul pe care mă străduiesc să-l deslușesc de-o lună încoace. Văd porumbei la geam. Vin câteodată câte doi, poate și o vrăbiuță, mă privesc atenți, parcă studiind ființa umană dincolo de geam până-n esența sufletului, acordă un sfat, pe care nu-l pot pricepe, și-și iau zborul, așezându-se pe crengile teiului din curte.
        Vizitatorul de astăzi mi-a tulburat somnul. Mă perindam printr-o încăpere, atmosferă de petrecere, când draga mea prietenă veselă își croiește drum înspre mine, vădit entuziasmată. Rânjește angelic și rostește numele lui. Mă anunță că este prezent în aceeași clădire cu mine, în același moment cu mine, căutându-mă pe mine. Acel el al cărui gând mi-l alung, să nu cumva să-mi locuiască-n inimă și să nu-l pot escorta în lume, să nu cumva să-mi dezbine tot ce-am construit. Și, când porecla sa îi alunecă de pe buze prietenei, cuvântarea unei zburătoare îmi sperie odihna și mă regăsesc buimacă în propria-mi întindere de-o viață, respirând greoi. Vizitatorul mă urmărește curios, recită alte câteva maxime neînțelese și mă părăsește în confuzie. De ce porumbei? De ce zboară-n jurul meu, când sunt mai nefericită ca niciodată..

                                                                                 Melissa.

bucătărie

„Când aștepți pe cineva și numai asta te preocupă, 

ajunge să nu-ți mai pese de viitor. 

Cinci ani, sau zece, sau doar o lună, n-are importanță.”

        Curățam căpșunii de codiță și-i dezmierdam sub robinet în bucătăria sa modestă, veșnic dezordonată. Bucătăria în care mă vedeam diminețile la rând mâncând cereale cu lapte dintr-un bol verde ciobit, ascultând radio și țopăind în pijamale. Și îl vedeam pe el, așezat pe scaunul din colț râzând de mine, răsfoind un manual plin de ecuații enigmatice și mușcând dintr-un biscuite cu ciocolată, amintindu-mi din nou că sunt mult mai buni decât cei cu miere. Apoi mă stăpâneam și reveneam la propriul meu studiu pe fugă, furându-i câte-o privire a chipului său concentrat și serios. Și zâmbeam până la urechi, zâmbeam că sunt acolo, că el e acolo, că minunile se întâmplă.
        A pășit în încăpere și m-a rugat să-i clătesc trei pahare, fantezia mea disipându-se într-o clipă. Uitasem că avem companie, că dincolo de încă doi pereți se află o persoană despre care am auzit atâtea numai de bine și totuși nu reușeam să rămân impresionată. Uitasem că n-ar trebui să folosesc forma de plural, că el îmi va aminti mereu diferențele care delimitează universul său de al meu. Așa și cu paharele, pe care le-am sters împreună, eu mai neîndemânatică decât aș fi dorit.
        Nu îmi ține companie. Scrutând bucata de lume, care mai înainte îmi aducea fericire, un nod ia naștere în stomacul meu. Mă întreb ce părere și-a format celălalt. Adresarea sa m-a dezamăgit. Totuși, poate să nu fie adevărat, să fie vinovată paranoia mea. El revine și mă roagă să mă alătur. Număr căpșunile pe care le mai am de spălat și constat că sunt treisprezece. Ca și acel treisprezece de sâmbătă, care s-a lăsat cu o furtună și cu o amânare. Insistă că nu e necesar să le spăl pe toate, că e destul să vin, că oricum nu are importanță. Ceva se sfărâmă în interiorul meu. Înțeleg, nu are importanță pentru el, nu e ceea ce poftește, un alt moment nepotrivit. Păcat că pentru mine păstra o importanță colosală. Îi servesc un retur sfidător și-mi continui corvoada. Răspunde încurcat că mă așteaptă. Păcat că nu mă așteaptă unde s-ar cuveni.
        Reîntoarsă în odaia din fundul apartamentului sunt invitată la o distanță confortabilă, pe care nu o respect. Încep să-mi fac de cap, iar deziluziile mă îmbată într-un periculos joc de nepăsare. Mă îngrijesc de castronul cu căpșuni la mine-n poală și iau parte la schimbul de amabilități. Se propune un film. Accept și mă conformez, deși sunt incomodă atât în situație, cât și pe saltea. Apoi mă răzgândesc. Parcă mă revolt împotriva naivei din mine și abandonez câmpul de luptă. Arunc o minciună la întâmplare (și ce inspirată a fost, am ajuns să constat mai târziu) și mă pornesc spre ieșire. O îmbrățișare, un sărut aievea pe obraz și, separat, un salut ezitant noului cunoscut.
        În drum spre casă îmi propun să nu despic firul în patru, să las evenimentul să se aștearnă exact așa cum se arată la prima vedere, să nu-i acord pic de târguială. Surpinzător apare dânsa, căreia îi mărturisesc fără șovăială numele persoanei care mi-a tulburat dupămasa.

                                                                                 Melissa.

încă

"the hardest part of walking away from someone
 is the part where you realize that,
 no matter how slow you go, 
they will never run after you."

        Și continui să calci liniștit peste inima mea, de parcă ar fi vreun covor întins mereu la picioarele tale. De parcă covorul ăla n-are un sac de sentimente și nu scurge lacrimi de fiecare dată când îl umpli de noroi și nu-l mai cureți. Un covor care așteaptă să-l observi de atâtea luni, încât în curând nu le mai poate număra pe franjuri.
        Discutam astăzi cu dânsa despre ultimele actualități din viața mea împrăștiată. Lucrurile s-au înnodat, nu mai am sare pentru glume și toate firele fug în direcții diferite, strângând acel ghem, care vrea să fie sănătatea mea psihică, până la punctul în care materialul va pocni (voi redeveni ființa acră, concentrată pe sine și reconstruirea zidurilor de apărare, cât mai înalte, cât mai înspăimântătoare, să nu cumva să se mai cațere vreun creț nesăbuit pe speranțele mele care dau pe afară). „Răbdarea e o mare virtute” au fost vorbele dânsei, aprobate de colega din dreapta mea. Însă cât aștepti până când nu poți fi condamnată pentru renunțare? Și, mai important, unde sunt formularele de remitere ascunse?
        Ochii mei triști și obosiți tânjesc după o privire pe furiș a chipului său. Vocea sa răsună ca un ecou între pereții nebuniei mele. Uneori râde, alteori e serios și-mi mărturisește nevoia sa de aprobare socială, aspectele pe care le pictează în culori diferite, care poate nu îl reprezintă, însă vor să-i aparțină. Surâsul său dulce, încurcat de situație, când nu cunoaște un subiect potrivit și-și epuizează energia căutând. Mă străduiesc să respir în marea de penibilitate, să-mi controlez pulsul alert și țipetele care vor să-și câștige eliberarea. Sunt trimisă acasă cu o muștruluială zdravănă și nu, nu reușesc să-mi reiau cursul. Trag de cuvintele respective ca de-o ancoră, le azvârl imediat în apă. Încă puțin. Încă odată. Încă ceva. La fel a spus și Iona.

                                                                                 Melissa.

lasă-mă

lasă-mă să mor la malul mării,

să mă spele valurile de suferință,

de sentimentele pe care ți le port.

dă-le voie să mă înghită întreagă,

să-mi conducă ființa spre uitare.

permite-le să mă însoțească în adâncuri,

să-mi arate pașii spre abis,

unde ating nisipul și rămân fără aer,

unde mă eliberez de viață, 

dar mai însemnat, 

unde mă dezleg de tine.

                                                                                 Melissa.

întărziat

„partea cea mai rea, atunci când trăiești o poveste romanțioasă, 

de orice fel ar fi, e că în urma ei rămâi cumplit de neromanțios.”

        Întodeauna ești tardiv. Spui cinci minute și aștept un ceas. Încă puțin, spui. Mai pierd o veșnicie fixând colțul după care te ivești, iar apoi, când toate speranțele mele își iau adio, dulcea ta voce aduce scuze de dincolo de granițe. Mă întreb cât timp mai am până am să renunț, până am să devin egoistă, până am să construiesc o prioritate din mine, înlocuind închipuirile pline cu acel băiat care locuiește în octombrie și care s-a rătăcit într-o nefericire.
        Ne plimbăm prin ploaie: eu atentă la fiecare amănunt rupt din tine, tu privind interesat la clădiri, absent la mine. Rar reveneai cu un surâs, rar mă încântai cu o grijă. Așa a fost mereu între noi. Eu îți așezam în palmă tot ce era mai de preț în lumea mea și primeam cât voiai să mă încânți. Tu ofereai o prezență pe jumătate, o săgetare dureroasă-n suflet, o înjunghiere în orgoliu, o noapte plină de gânduri și dintre ofrandele mele nu acceptai nimic. Te ascundeai după zidul „personal”, pe care o singură dată l-am depășit, și chiar și atunci doar pentru că am fost unica nătăfleață dornică să-ți fie ancoră.
        Nu păstrezi nimic romanțios în tine. Nu te bucuri de picăturile plânse de cer asemenea mie și nu mi te alături pe terenul de baschet să urmărești spectacolul stelelor. Nu povestești oboseala noaptea la telefon, nu îmi împărtășești atunci frânturi de altădată, pe care nu le-ai menționa în alte părți ale zilei. Mă străduiesc să mă conving că ești potrivit pentru mine, că încă mai am o șansă să-ți ajung la inimă, că toată această șaradă se va soluționa în nuanțe rozalii. Mă zbat de atâtea existențe, iar rezultatul încă se ascunde-n ceață. Perseverență sau încăpățânare? Alt mister pe care-l ții tăinuit.
        Mult timp am crezut că scrierile mele reușeau să exorcizeze obsesia care a luat naștere în momentul în care planetele noastre s-au ciocnit. Credeam că, scriind ceea ce nu aveam curajul să îți spun, voi lăsa în trecut emoțiile, că voi fi din nou eu cea de odinioară. Însă m-am înșelat. Serenadele și poezia pe care ți-am dedicat-o mi-au potențat nevoia sufletului de a-și găsi căldură la pieptul tău, de a căpăta afecțiunea unei persoane amorțită de ger. Și atunci, dacă rațiunea mea m-a ajuns din urmă, de ce continui să hrănesc această iubire unilaterală? poate că te întrebi. Caut un răspuns eu însămi. Poate că m-am obișnuit cu răceala ta, cu tăcerile inconfortabile, cu tine nepăsător de mine, de viitorul meu, esența mea. Poate că îmi place grija pe care ți-o port fără să cer nimic la schimb. Sau poate că sunt proastă. Am neglijat aspectul de o importanță capitală, punctul terminus al muncii mele de opt luni, ca să pot alerga după tine, să îți ingrijesc vânătăile și să mi le adâncesc pe ale mele. Singura vinovată sunt eu. Te-am lăsat să te strecori în viața mea, să revendici o bună bucată din mine, să mă păcălești cu iluzia fericirii alături de tine. Totuși, după tot calvarul la care m-am supus, după toată neînțelegerea tendințelor mele, contradicția ratiunii și a sentimentului, încă sunt acolo, urmărind colțul de stradă, tu întărziat de ani de zile, enigmă și tortură, deloc grăbit.

                                                                                 Melissa.

paișpe

because for some reason, i still happen to be in love with you

înc-o lună-n paișpe. însă nu miercuri, ci o vineri proaspătă. dimineața s-a presărat cu visuri, căci Deva se apropie, iar eu ridic din umeri. oare cum se va întâmpla, oare ce se va întâmpla. am lăsat detaliile pentru alte clipe și m-am regăsit alergând între aleile noastre și prin labirintul pe care tu-l numești casă. cu părere de rău, memoria mă înșeală. nu reușesc să retrăiesc pe-ntreg plimbarea, să-mi conturez clădirea respectivă. asemenea, timpul e în ceață. cât a trecut, cât va mai trece, nu cred că stă sub relevanță. te voi aștepta și secole, dacă nu-mi iau altă speranță.

                                                                                 Melissa.

jocul shakespearian

„Dacă-l iubesc, Elviro? L-ador ca pe-o icoană

Iubire și mânie în suflet mi se bat

Și în dușman descopăr pe omul adorat.”

        Agitată, cu gânduri aievea ale dragostei și înșelăciunii, cutreier străzile înțesate de ființe păstrând vieți diferite, amintiri realizate cu alte ingrediente. Prezent în conștiința mea, îmi tremură vocea la simpla posibilitate ca acel cap cârlionțat cu câteva rânduri de oameni mai în față să îți aparțină. Pălăvrăgesc și adun ipoteze scornite de pesimismul și tragicul existenței mele, gesticulez, simt, mă răstălmăcesc în scenarii cu puncte ciocolatii împreunate într-un joc prostesc de „a fi sau a nu fi?”. Liza îmi smucește mâna, purtându-mă într-o galerie, unde alți muritori zgândăriți la suflet își expun obsesiile, sulimând tensiunile carnale în pete pe o pânză, interpretată doar de ei, trăită și înțelească doar de ei, singurii care-au plătit suferința pentru a o descifra. Fiecare pătrat de viață, fragment de cunoștință înfățișează o altă entitate scuturată de absolut și explodată în galaxii dureroase trupului. Solitudinea lor o întâlnește pe a mea, formând o consonanță, o recunoaștere reciprocă a pașilor purtați de valuri. Vânturile, mareea, ele par departe, ung o experiență rătăcită în registrul memoriei. Eu știu că el nu mai trăiește, că spiritul care-i ocupă son somptueux corps aparține altei măreții. Privirea-i cea stângace-mi bântuie cotloanele, iar cuvintele dau năvală să-i poarte adresa. Și niciunul nu-i e potrivit, niciunul nu i se a aseamănă, căci el nu mai e creatura firavă pe care-o iubeam cândva, locuitorul de pe Marte înspăimântat de-o atingere sub care tresare și pe care nu îndrăznește s-o înapoieze, ca nu cumva să mă sfărâm de-a lui vină. Regăsesc o înscenare de nuanțe care-mi rezonează cu sufletul, acel tablou al resemnării, un strigăt de înfrângere. „Epilog sentimental” scris mic, alături de colțul stâng de jos, îmi așeaz-o pecete pe inimă, căci jocul shakespearian s-a sfărșit, marțianul mi-a părăsit orbita fără-o strângere de mână.

                                                                                 Melissa.

o, rămâi, rămâi cu mine

„Pack yourself a toothbrush dear,

Pack yourself a favorite blouse...”

o, rămâi, rămâi cu mine

mă prefac în mărunțele

să fiu mică, pricăjită,

să mă poți păstra alături,

căci limbile ceasului nu-ncetează

să-mi scuture timpul de tine.

te vreau aici, aici cu mine

să-mi fi călăuză

și în viață și în vise

să-mi fi cea veșnică muză

                                                                                 Melissa.

taină

„Cine ar putea dormi cu sufletul atât de încărcat de sentimente 

ce nu pot fi transpuse în cuvinte?”

        Aseară m-am așezat pe ciment, într-o pată de praf, și am urmărit fascinată spectacolul frescei care se dezvăluia dinaintea ochilor mei, pe măsură ce norii se făceau nevăzuți. O stradă printre alte milioane de străzi, însă o singură stradă care-mi aduna emoțiile în mine. Câți băieți au frânt o inimă printre acele blocuri, pentru că niciunul nu-și dorea o păpădie călătoare. Iar cei care-o râvneau și n-au izbutit să o aibă, i-au sufocat sughițurile cu o bucată de pânză, sperând că, dacă însăși moare, echilibrul își reia domnia.
        Sclipeau planetele îndepărtate ale micului prinț, alături de fășia de vise, îmbrăcată într-o maiestuoasă bucată de satin. Inspiram aerul nopții, mărturisind vraja care m-a apucat de mijloc. Acele puncte, milioane de puncte reunite pe-un cer de primăvară, nu-mi aduceau nici râsete și nici fântâni. Ele păstrau un secret, care nu s-a lăsat decriptat de-a lungul nenumăratelor existențe, atât ale mele, cât și ale celorlalți rătăciți în sine, căscând sufletul la aștrii.
        Într-un moment rupt din rai, niciun glas nu perturba căderea în reverie. Zumzetul orașului îmi încânta auzul, cutreierând încă alte meleaguri, despărțit de altă stradă, unde alți și puțini muritori supravegheau evoluția frescei.
        Îi istoriseam Lizei de întunericul din camera mea, când lumina nu pătrunde în colțurile portocalii. Îi descriam astâmpărul care-și face cuib și mă primește. Mă sileam să-i aranjez pe tavă cât mai multe mărunțele, să-i expun frumusețea ireală a muțeniei. Chipul ei încurcat îmi scutura iluzia înțelegerii și, biruită de veridicitate, am știut că n-am să-i pot etala în veci pururi ținutul sferic al beatitudinii mele, căci ea, nesuferita de ea, își poartă trântele pe alte dealuri, cu alte culori, străine roșului copt al obrajilor mei. Două vopsele atinse la margini.
        Pecetluiesc negura de viață, care mi-a reanimat disperarea de-a viețui lângă alte multe și încă atâtea ființe neasemănătoare.

                                                                                 Melissa.

să fiu eu

„Cum să te plictisești de frumusețea însăși, de neatins și de neconceput?”

dacă nu ești tu cel făr' de moarte, 

să fiu eu cea făr' de viață

să ne întâlnim la un taifas, 

să-mi spui de lume cât mă uit la ceas,

dar nu mai mult de un minut 

să nu-mi las ceața de demult.

                                                                                 Melissa.

călăuză

„Știam doar că stătusem față în față cu perfecțiunea și că lumea apărea minunată dinaintea ochilor mei - prea minunată, probabil, fiindcă o asemenea adorație dezlănțuită ascunde și primejdii, primejdia de a o pierde, nu mai puțin amenințătoare decât primejdia de a o păstra...”

o luminiță în miez de stradă

se ivește într-o seară

să-mi întindă cărarea sufletului tău

într-un colț de geam.

mă zgâiesc la chipul din depărtare

o fi al tău, acea arătare?

sub pătura nopții ești o pasăre maiastră

cu ochii scânteiând ca două stele,

dar când răsăritul te scaldă-n a sa privire

mă prefac într-o mărginire,

căci întregul ce-l am de plătit

nu se contopește cu peticul râvnit.

îi surâd naivă himerei

iar ea, dulce, se caută în buzunar,

rumenește obrajii,

și-i pun în palmă dezlegarea.

gândurile mă sugrumă

și, cu ultima suflare,

văd un mândru venind călare

să stingă felinarul spre uitare.

                                                                                 Melissa.

pretext

„Fata asta niciodată n-a trăit cu adevărat, 

și prin urmare nici n-a putut cu adevărat să moară.”

        Aș vrea ca astăzi să nu fie un pretext pentru mâine. Să nu mai dau din picioare și să mă învârt în cercuri, în așteptarea a ceva ce va veni cândva, iar când va veni, și numai atunci, mă voi simți completă. Aș vrea să-mi simt complexitatea și să-mi apreciez sinele pentru lucrurile pe care le știe, nu pentru cele pe care le știu ceilalți sau pentru cuvintele pe care ei mi le atribuie. Știu că sunt mai mult decât etichetele, privirile, replicile lor și, totuși, capitolul practică mă lasă rece. O continuă teorie se scrie în istoria ființei mele. O dau mai departe, oamenii se bucură, mă ridică în slăvi, apoi în cinci zile uită. O altă minune poposește la pragul casei. Fetița cu manuale și zâmbet stângaci este mijlocul, nu scopul fericirii. Nu e remarcată în fotografii, un chip înnecat în mulțime, un univers care nu stârnește nicio curiozitate. Și-ți revine întrebarea pentru ce anume s-a pogorât din neființă pe pământul ăsta? Să fie doar o altă existență efemeră, să respire aer ca să-l irosească? Izgoniți creatura. Striviți-o fără dorințe, și-așa e expirată.

                                                                                 Melissa.

mică fantezie

„Ne privim pe noi înșine, și simpla tensiune a spectacolului ne cucerește.”

        Să recuperăm fotografiile cu noi zâmbind la malul mării, într-o seară călduroasă de vară, așezați pe un șezlong și mușcând cu poftă dintr-o felie de lebeniță. Adierea sfârșitului de poveste îți răvășea artistic pletele crețe, cu reflexii arămii în scăldarea soarelui și sclipiri de mister sub pătura lunii. Parcă erai două persoane condensate într-una: un tu romantic, cu un surâs ștrengar pe-un colț, care rostea vorbe calde și purtătoare de grijă, apoi un tu modern, glumeț și frângător de inimi, alergând în goană după o fată, care te concedia fulgerător printr-o scuturare a mâinii. Îmi aduc aminte întrebarea pe care ți-am adresat-o cu sufletul la gură, urmată de un răspuns a nu se ghici deranjat sau indiferent. Ai fost mereu răbdător cu mine, iar eu nu izbândeam să pricep de ce aveam parte de un tratament special, asemenea unei piese de porțelan prețioase, mereu cuvinte alese, delicate. N-ai vrut niciodată un scop în persoana mea (cel puțin eu n-am sesizat unul), iar comportamentul tău flexionar mă bulversa până la punctul rușinii. Cândva, într-o zi oarecare, pe care nu mi-o pot contura în memorie, ți-ai înlocuit conduita cu o răceală care-mi zburlește sinele. Străinii stăpâneau conversații mai afectuase decât eu și tu. Mă înjunghia în țeastă fiecare privire glacială și fiecare gest reținut din partea ta. Încet, firul de ață care ne lega într-un univers paralel, construind un pod de simțire între ființele noastre, s-a desprins de pieptul tău, după neștiut câte smuciri, și a zăbovit pe pământul rece, vibrând până la mine cu o durere surdă. Socotelile întărzie să apară și mă tem că, după atât trecut, nu împărțim un viitor.
        Noaptea tărziu retrăiesc clipa în care vocea și genunchii-mi tremurau, greața vertijului apăsa necontenit, iar umărul mi se atingea vag de al tău, expediind semnale în tot organismul meu, îngropat sub teroarea adevărului. Atunci mă păcălesc că, peste ani, sau decenii, sau cine știe, copiii tăi vor auzi povestea fetei emoționate de zece ani care și-a mărturisit simpatia într-o stațiune cu nume de planetă, în timp ce vă învârteați în cercuri sub o umbreluță albă. Moment capturat în eternitate, răsunând ca un ecou în transcripția notelor unui pian prăfuit de vreme. O mică fantezie ce locuiește în mine, că îmbujorarea mea va dăinui în străfundurile tale, că poate îți va lăsa un gust dulce.

                                                                                 Melissa.