dorințe de altădată

        „Legenda Fântânii
         Se povestește despre această fântână că a fost săpată de trei prizonieri turci, cărora Ioan de Hunedoara le-a promis că îi va elibera la finalizarea lucrării. Animați de speranța eliberării prizonierii sapă în stâncă timp de 15 ani până la 28 de metri adâncime si reușeșc să găsească prețioasa apă. Între timp, Ioan de Hunedoara murise iar soția sa, Elisabeta Szilagyi, a decis să nu respecte cuvântul dat de soțul ei și ordonă uciderea celor trei prizonieri. Ca ultimă dorință cei trei turci au cerut permisiunea de a scrie pe cheile fântânii o inscripție ce spune: „Apă ai, inimă n ai”, ca un reproș pentru promisiunea făcută și nerespectată. Traducerea inscripției făcută de Mihail Gubloglu ne spune că „cel ce a săpat este Hasan, prizonier la ghiauri in cetatea de lângă biserică”. Caracterele vechi arabe conținute de inscripție o datează la mijlocul secolului al XV-lea. Poziția actuală a acestei inscipții este pe unul din contraforții capelei.”

        Săptămâna aceasta, după trei zile petrecute în Turda, am avut ocazia să vizitez Castelul Corvinilor din Hunedoara împreună cu parinții mei. Monumentul istoric, o frumusețe pe care vă recomand să o cunoașteti și voi cândva, își păstrează atmosfera de altădată în ciuda restaurărilor și modernizărilor aduse. Îmi permit să spun că, dacă făceam abstracție de zarva creată de mulțimea de turiști, mă puteam imagina cutreierând prin încăperile largi ale castelului, îmbrăcată într-o rochie de epocă lungă până în pământ, în căutarea oceanelor mele.
        Fântâna ascunsă între zidurile castelului a fost obiectivul care mi-a captat cel mai mult atenția și curiozitatea. Legenda acesteia m-a impresionat profund prin nedreptatea adusă prizonierilor turci de către soția lui Ioan de Hunedoara, Elisabeta Szilagyi. Întâmplarea îmi aduce aminte de proverbul din fabula lui Jean de la Fontaine: „La raison du plus fort et toujour la meilleure.”
        Poposind în jurul fântânii mai mult decât în oricare altă încăpere s-a nimerit să prind un grup de turiști români însoțiți de un ghid. Acesta a împărtășit curioșilor legenda construirii puțului, pe care o găsisem deja pe panoul de alături, și de asemenea legenda conform căreia îndeplineste dorințe. Împărțind fiecăruia câte o monedă, ghidul a explicat cum stă treaba cu poftele. Mâna trebuie să fie întinsă deasupra gurii fântânii când dai drumul monezii în apă și se spune că dacă pleoscăitul produs de monedă este zgomotos dorința se va împlini iute.

                                                                                 Melissa.

încăpățânată

"Proud I can never be of what I hate,

But thankful even for hate that is meant love."

        Am trecut printr-o săptămână labirintică, încercând tot felul de înălțimi și prietenii, toate în speranța că sentimentul ăla sublim mă va prinde de coadă și cuprinde într-o îmbrățișare. Reflectam la înțelegerea promisă, numărând oi și zile până se va arăta cuvenită. Doi ochi și un zâmbet străini s-au prezentat îndată cu bucata de hârtie pe care trebuia să o mâzgălesc. Deși cererea mea presupunea o ființă apropiată și șugubeață, cel de colo și-a făcut de cap și mi-a trimis o bizarerie complexă, să-mi dea dureri de cap și suflet pe o perioadă nedeterminată. Câteva zile m-am încăpățânat, precum mi-e firea, ignorând gadilăturile și surâsul ștrengar ce mi se furișa timid pe chip privind la gropițele sale. Și totuși sunt mult prea delăsătoare. Încep să cred că îmi aparțin prea multe, că împrejurările se mai așează și pentru mine, că îmi tăgăduiesc singură beatitudinea. Însă nu e aceeași cu ceea ce găsești în slove, se sfărâmă la simpla atingere a celui ce norocul îl ocolește. Se rătăcește râzând în hohote pe holuri neumblate, ecouri succedându-i pașii.
        O lumânare îți aduce dorințe în zile speciale dacă-i sufli ardoarea departe. I-am alungat patima în nenumărate rânduri și n-a voit să se retragă. Cerințele mele au rămas nerostite. Ei mi-au cerut să aduc una la viață, iar prăpădita de mine n-a izbutit să descopere ascunzișul niciuneia. Stângaci, s-au prefăcut veseli. Eu n-am suflat o vorbă, astfel apăsând o stânjeneală groaznică. Au venit la mine să zăbovim în liniște. Mi-a părut rău că n-am avut mai mult de oferit.

                                                                                 Melissa.

fermecătoarea

          BENVOLIO:  Îndreaptă-ți ochii spre alte frumuseți.
          ROMEO:       Atuncea s-o iubesc mai mult mă-nveți!
                                 Căci măștile atât de norocoase
                                 Să ascundă chipul celor mai frumoase
                                 Sunt negre, și icoana ce se ascunde
                                 Sub ele bietei inimi îi răspunde
                                 Și mai duios. Cum poți avea puterea,
                                 Când ai orbit, să uiți ce-a fost vederea,
                                 Comoara scumpă azi pe veci pierdută? 
                                 Arată-mi o femeie neîntrecută
                                 În farmece - și-o să mă lase rece.
                                 Fiindcă-mi dă prilej să văd că-o-ntrece
                                 Cu farmecu-i divin, fermecătoarea.
                                 Rămâi cu bine. Nu mă-nveți uitarea.

                                                                                 Melissa.

perfect

„Un foc puternic pe altul îl poate stinge

Și-o suferință pe alta o învinge.

Ești amețit? Se învârte întreaga lume

În jurul tău? Învârte-te anume

Spre altă parte. Orice suferință

Prin alta se coboară-n neființă.

Când simți curgând din ochi un vechi venin, 

Găsește altul și ochiul ți-e senin.”

        Priveam posomorâtă peste balustradă la marea de oameni care se agitau și se izbeau unul de celălalt, încercând să-și trăiască viața în mica lor fantezie a perfecțiunii. În mintea mea se strecura propria mea iluzie vinovată, o seară în care oceanele mă surprindeau. Prințul cu plete bălaie revenise după luni de absență, oferindu-mi un zâmbet ștrengar, o sărutare și o promisiune. Rușinată, îmi acoperisem fața cu palmele, tăgăduind împlinirea care mă cuprindea, zâmbetul care mi se întindea incontrolabil pană la urechi.
        S-a ivit o mult așteptată distragere. O buburuză și-a strâns aripile pe marginea balconului meu, cântărindu-mă vrednică în a-i găsi o soluție pentru problema care-i apăsa umerii. Micuța vietate mi-a cerut să-i dau dreptate, să-i confirm că mai are multe de schimbat. Fruntea mi s-a încrețit, m-a cuprins un sentiment amar la auzul cuvântului „schimbare”.
        - Nu trebuie să te schimbi pentru nimeni, i-am răspuns revoltată.
        - Atunci cum te formezi să fii mai perfect?
        Am înțeles că exista o eroare în cuvintele mele, că am utilizat o exprimare mult prea săracă pentru ceea ce simțeam cu adevărat.
        - Te rog să mă ierți. Am formulat greșit. O faci pentru tine. Pentru că tu îți dorești să fii mai bun în anumite situații, nu pentru ca o anumită persoană să te accepte, nu pentru ca societatea să te privească cu alți ochi. Nu poți fi „mai perfect”. „Perfect” este un adjectiv care nu posedă grade de comparație, fiind de asemenea o formă absolută a prostiei. Ceea ce tu plasezi în categoria perfecțiunii poate avea o definiție diferită din perspectiva altei persoane. Perfecțiunea este un concept fals care, dacă îi permiți, îți mânâncă viața.

                                                                                 Melissa.

spectacol

"She is too fair, too wise, wisely too fair

To merit bliss by making me despair:

She hath forsworn to love, and in that vow

Do I live dead that live to tell it now."

        Cumva te-ai strecurat în visele mele și mi-ai furat scena. O singură reprezentație, ai promis. O singură oră în care să te ascult și să consider tot ceea ce ai de oferit, fără să mă gândesc la toate acele lucruri oribile care-ți sunt legate de coadă. Cumva am consimțit și m-am așezat în al doilea rând, prea înfricoșată să ma aflu în primul și prea curioasă să mă stabilesc mai în spate. Întreaga lume părea că s-a evaporat, lăsându-ți lumina reflectoarelor și grandoarea spectacolului, un spectacol numai pentru mine. Culorile dansau jucăuș pe chipul tău, conturând sclipirea oceanelor nemuritoare, otrăvind ființa mea cu promisiuni nefaste, deghizate în piese de puzzle rătăcite.
        Mi-ai dezvăluit un mit îndepărtat de realitate, neștiut de muritorii de rând, o poveste fantastică, prezentată de nenumărate ori de profesoara mea de literatură, o femeie spectaculoasă, formatoare de caractere.
        La începuturile universului trăiau pe pământ ființe androgine, de formă sferică, compuse dintr-un bărbat și o femeie lipiți spate în spate. Zeii, temându-se de puterea nemărginită a androginilor și minunile care le puteau înfăptui, au hotărât să-i despartă. Jumătățile, astfel separate, piereau rând pe rând de nefericire și de dor. Pentru a nu-și pierde supușii, zeii l-au conceput pe Eros, zeul iubirii, oferindu-le oamenilor un motiv pentru a exista. De atunci, cele două jumătăți se caută una pe cealaltă, iar dacă se regăsesc formează ființa perfectă de odinioară.
        - Mitul Androginului, mi-ai șoptit. Povestea noastră.

                                                                                 Melissa.

mă tem

         „Sătul sunt și de lacrimi, și de râs,

          De cei ce râd, de cei ce plâng,

          De ce-o mai fi să fie în viața cealaltă,

          De cei ce seamănă ca să culeagă;

          Sătul sunt si de ore, și de zile,

          Și de bobocii înfloriți în flori sterile,

          Și de dorinți, de visuri, de putere,

          De orișice; ființa doar odihnă îmi mai cere.”

        Suntem aproape, mâinile noastre se ciocnesc în atingeri, ochii explorează orizonturile trupurilor înveșmântate de sărbătoare. Te apuc de talie și imi strivesc buzele peste ale tale. Mă înnebunești cu gustul tău de paradis și, deși te-am surprins, tu continui ce am început. Respiri greu, mă strângi de mână și îmi lași un spațiu de trei degete să-mi revin. Un zâmbet mi se așterne pe chip și, chicotind de nebunie, fac o reverență nostimă. În colțul gurii îți răsare un rânjet și prelungești copilăria mea impulsivă.
        - Îmi acordați acest dans? întrebi, întinzând mâna pentru permisiunea mea, o ființă caraghioasă și împiedicată.
        Îmi asez palma cu încredere în a ta, simțind fluturii agitându-și aripile in stomacul meu. Mă tem că am să mă prăpădesc la primul pas, însă continui să zbor cu fiecare piruetă. Mă tem că n-am să fiu cea pe care o cauți, cea pe care o dorești, cea care îți luminează diminețile. Mă tem că mă voi sufoca pentru fiecare cuvânt rostit, pentru fiecare sărutare dăruită, pentru fiecare privire caldă. Mă tem că râsetele mele se vor preface în lacrimi și amintiri chinuitoare. Mă tem că tot ceea ce văd strălucind astăzi, îmi va întuneca vederea mâine. Mă tem că atunci când vei termina cu mine mă voi fi risipit. Însă, precum orice altă naivă, mă avânt în brațele tale surâzând și îți sărut nefericirile.

                                                                                 Melissa.

frânturi din tine

          „Suntem chinuți nu doar de durere, 

                 ci și de ideea de durere.”

        Știu că ești acolo și știu că te ascunzi. Prezența ta s-a făcut simțită dinainte să pun piciorul în prag. Miresme de primăvară și amintiri împletite cu dulceață te înconjoară, te colorează și te consumă. Ochii tăi strălucind a ploaie îmi spun povești tăinuite celorlalți. Cercuri mov de oboseală îți întunecă fericirea. Aripile tale, altădată pline de viață, zac prăpădite într-un sac oarecare, uitat pe o stradă oarecare. Înalță capul, iubirea mea, apusul nu a venit încă.

        *

        Reprezentația s-a sfârșit, iar actorii s-au luat de mână pentru reverența de final. Aplaud entuziasmată, zâmbesc până la urechi. Aplaud indiferentă, consider punctele slabe ale piesei. Aplaud ostenită, mă gândesc la zile lipsite de razele soarelui. Aplaud privată de orice speranță, cu lacrimi în ochi și râuri în obrajii palizi. Aplaud, deși ceilalți se împing spre ieșire, deși cortina a fost lăsată, deși nimeni nu aplaudă cu mine. Aplaud, fiindcă în finele viselor mele spectacolul nu s-a terminat niciodată atât de tragic, fiindcă deși finalurile fericite se acordă tuturor eu l-am negat pe al meu. Aplaud, cu chipul tău în minte, zâmbetul stângaci și drăgăstos, vocea caldă și vorbele amare.

        **

        Vântul îmi mângăie pielea, îmbrățisându-mă cu un tremur. Îmi strâng brațele în jurul taliei, protejându-mă de atingerile sale reci. Vreau să știu de tine, vreau să știu de sărutările tale dulci. Mă strecor șireată în încăpere, urmărindu-te timid cu coada ochiului. Mă îmbujorez de rușine când privirile ni se întălnesc. Nu mi-am pregătit următorii pași, nu mi-am pregătit cuvintele pe care le voi rosti. Nu mi-am pregătit nici inima, care o ia la galop și mă poartă agitată în stânga și în dreapta, căutând un loc retras, unde să se poată liniști. Mă rătăcesc în labirintul tău, iar frica îmi alunecă pe buzele tale. Mă înspăimânt și alerg și mi-e teamă și nu mă mai opresc până când nu te las în urmă, până când tot ceea ce cunosc devine tot ceea ce am uitat.

                                                                                 Melissa.

zburătoare păgubite

          „Nu este puțin timpul pe care il avem,

             ci mult cel pe care l-am pierdut.”

        A fost odată ca niciodată un corb înalt, misterios, cu ochii căprui pătrunzători, care trăia pe meleaguri îndepărtate și care se decise să pornească la o plimbare prin pădurile de la capătul opus al lumii. Nu se știe dacă călătoria corbului a fost determinată de lipsa unei necesități sau de simpla căutare de a alunga monotonia așternută peste pleoapele sale, însă faptele peste care acesta a tăbărât i-au schimbat complet viziunea asupra realității. (Felul în care corbul privește prin lentila sa în prezent nu este cunoscut de către scriitoare deoarece aceasta deține numai perspectiva vrabiei.)
        În pădurile din colțul stâng al vieții își facea veacul o vrabie mititică, prietenoasă și cu inima înecată în oceane glaciare pustii. Mica pasăre hoinărea aievea răscolind după împlinire și odihnă. Destinul, atotputernicul stăpân al existenței, i l-a aruncat în cale pe corbul cel misterios, cu penele fluturânde în vânt, aparent sigur pe sine până și pe pământ neștiut, care purta în buzunar o nestemată culeasă dintr-un puhoi rătăcit. Vrabia, zărindu-l separat de semeni, și-a oferit sfatul și zâmbetul, fiind stupefiată să remarce un zâmbet călduros venind din partea necunoscutului, răspuns la propriul dar.
        Vorbele curgeau asemenea râurilor, vesele și sprintene, iar curând corbul i-a împărtășit secretul nestematei găsită la întâmplare. Inopinat s-a pornit un joc de speranțe al căruit arbitru era însuși timpul. Dansul de sentimente a evoluat degrabă într-un labirint de iluzii în care s-au pierdut ineluctabil amândoi ținându-se stângaci de mână, tăinuind unul față de celălalt frica debutului. Săruturi neatente, poftite cu ardoare, au tulburat echilibrul deja problematic al micuței vrăbii, învărtind-o în cercuri și îmbătând-o cu arome de patimă.
        Cât ceasul a ticăit pe ritmul cântecelor din pădure totul a semănat cu o poveste colorată, plină de pulberea voluptății. Sensul se încurca în drumul spre rațiune, născocind nivele noi ale realului. Însă când ploaia a coborât ceața dinaintea ochilor, zilele s-au pornit a se zgudui cu gusturi amare și vânătăi meritate. Fulgerător vrejul a încetat să crească și s-a năruit la picioarele păsărilor, jelind după frumuseți apuse. Întregul celor doi s-a uscat la fel de curând precum s-a format, nelăsând în urmă decât memorii deșirate și suferințe ale singurătății.
        În împrejurările actuale vrabia plutește deasupra viselor sale nerealizabile, ciripind prin lături minciuni ale uitării. S-au petrecut castane rostogolindu-se pe asfalt, însă oceanele au continuat să sufoce.

                                                                                 Melissa.

năluci

        "There are parallel universes out there where this didn't happen. Where I was with you and you were with me. And whatever universe that is, that's the one my heart lives in."

        Ar fi putut să fie.
        O văd zâmbind, pletele lungi fluturându-i în vânt alături de poalele rochiei galbene ca o narcisă, legată cu o fundă roșu-sângerie la brâu. Oameni surâzând, cu miezul curat înaintea sa, îi împărtășesc frânturi din propriile lor comori. Un anumit broscoi metamorfozat, rumen în obraji și senin în privire, îi oferă din belșug râuri de iubire. Se contopesc într-un întreg fantasmagoric, orbind audiența cu lungimile lor de undă. Și când îți amintești ce vreme mohorâtă se abătea asupra creștetului său în urmă cu câteva eternități. Sau poate că greșesc, poate că furtunile încă suflă în calea ei, iar eu visez în așternuturile mele fantasmele dorințelor.
        Zâmbetul se strâmbă într-un chip asfixiat în valuri. Suvițe din coama sa bogată acoperă gresia rece. Corpul se adună într-o îmbrățisare înfometată de afecțiune, strângând cu putere panglica sfâșiată al veșmântului murdar de negru. Indivizii poartă rânjete cumplite, râd batjocoritor și împung aerul cu degetul în direcția ghemotocului de jale. Dezbrăcată de stare și cuvinte, scrutează sălbatic mlaștina de ură în căutarea unor oceane fremătând. Ape uscate îi întorc spectacolul, lipsite de orice fărâmă de dragoste ce ar fi existat vreodată. S-au dus pe căi necunoscute, pecetluind alte buze, cântând alte balade, lăsând în urmă povara dorului și foamea sufletului. Inima ființei, mustiind a boală, se sfărâmă sub ultima apăsare a oceanelor, eliberând jalnica jivină de sarcina sentimentului. Pustie și cuprinsă de teamă, jivina își continuă cărarea haotic, căutând un bulgăre de căldură să-i umple golul sângerând cu ecourile trecutului.
        Ar fi putut să fie, își repetă. Am fost atât de aproape încât esența sa mă fierbea într-o agonie amețitoare. Atât de aproape încât mă hrăneam cu razele sale de patimă. 

                                                                                 Melissa.

fresh wishes

          To be achieved in 2016...

        1.Put on braces;
        2.Get good results for the psychology contest in March;
        3.Get good grades for the exam simulations;
        4.Do something for your birthday;
        5.Decide where you want to go for college;
        6.Read all the books you've bought;
        7.Develop those pictures you like and stick them on the wall;
        8.Gain confidence in everything you do (act like you own it);
        9.Stop catching feelings;
        10.Be nicer with the people around you;
        11.Be more of yourself and less of others;
        12.Stop being friends with toxic people;
        13.Say less, do more;
        14.Stop being afraid of doing things alone;
        15.Sleep is your friend, stop avoiding it;
        16.Stop overthinking your mistakes, it won't change anything.

                                                                                 Melissa.

se învârt

          "So I doubt when you say that you've freed yourself
              from memories of his.
            For I know there are holes in the wall."

        Friciile se strâng sub perna mea și mă înjunghie în ceafă, îmi scutură somnul care, neajutorat și confuz, se pierde odată cu hotărârea mea. Păsări zboară în stoluri, râzând în hohote de neștiința mea, arătând cu degetul la singura zburătoare care nu știe unde-i sunt aripile. Am venit la tine nu fiindcă mă poți ajuta. Poate nu știi cum, poate nu ai posibilitatea. Sunt asemenea pentru mine deoarece, indiferent care ar fi, mă încălzesc știindu-ți gestul. Vreau să îți povestesc ceva. Ascultă-mă, te rog.
        Ieri m-am îmbrăcat cu speranțe și, ocupată cum mă simțeam, nu m-am obosit să verific și micuța cutie pe care mi-ai dăruit-o la începuturile mele. Îmi cer scuze. Poate nu ar trebui, dar mă apasă. Cutiuța, care atunci când e plină îmi oferă o armonie de note, sunând vag a cântec de viață, s-a golit. Sau s-a furat. Ți-am spus că nu am fost atentă.
        Astăzi îmi dă peste nas cu lipsurile mele. Mă așezasem la masă înfometată de căldură. O tavă de flori de gheață mi-a fost adusă împreună cu o ceașcă de reproșuri. Toate ale mele, desigur.
        Îmi doresc să zbor, să sărut înaltul cerului cu capul pe spate, să-mi alunece zâmbete neașteptate și să-mi cânte sufletul a împlinire. Sunt atâtea direcți, atâtea frecvențe, nenumărați călători. Pe unde o iei când nu știi unde te pierzi? Timpul nu mă așteaptă să aleg și nici nu mă ia de mânuță să mă întorc. Tu unde ai cunoscut drumul menit ființei tale?
        Mă gândesc la lună și la străluciri de stele. Reflectez adânc și dau puternic din coate. Poți să crezi că am uitat oceanele? Mă zăpăcesc de tot și plâng, neștiind de dorul cui. Sunt acolo în lume, zburând în jurul unui aer ușor. Le cunosc dorințele la fel cum le cunosc pe ale mele. Cum ajungi alături de oceane adânci fără să te îneci în ele? Se învârt, iar se învârt și se perindă. Când mă văd, mă alungă.

                                                                                 Melissa.

all of them

           "But darling, love like this is rough and fierce.
            It searches for cracks and holes in the walls
                  you've built around all these years."

"“Charlotte said that if I chose, I could cease to be a Gray and take the name my mother should have had before she was married. I could be a Starkweather. I could have a true Shadowhunter name.”

    She heard Will exhale a breath. It came out a puff of white in the cold. His eyes were blue and wide and clear, fixed on her face. He wore the expression of a man who had steeled himself to do a terrifying thing, and was carrying it through. “Of course you can have a true Shadowhunter name,” Will said. “You can have mine.”

    Tessa stared at him, all black and white against the black-and-white snow and stone. “Your name?”

    Will took a step toward her, till they stood face-to-face. Then he reached to take her hand and slid off her glove, which he put into his pocket. He held her bare hand in his, his fingers curved around hers. His hand was warm and callused, and his touch made her shiver. His eyes were steady and blue; they were everything Will was: true and tender, sharp and witty, loving and kind. “Marry me,” he said. “Marry me, Tess. Marry me and be Tessa Herondale. Or be Tessa Gray, or be whatever you wish to call yourself, but marry me and stay with me and never leave me, for I cannot bear another day of my life to go by that does not have you in it.”

    The snow was swirling down around them, white and cold and perfect. The clouds above had parted, and through the gaps she could see the stars.

    “Jem told me what Ragnor Fell said about my father,” Will went on. “That for my father there was only ever one woman he loved, and it was her for him, or nothing. You are that for me. I love you, and I will only ever love you until I die—”

    “Will!”

    He bit his lip. His hair was thick with snow, his lashes starred with flakes. “Was that too grand a statement? Did I frighten you? You know how I am with words—”

    “Oh, I do.”

    “I recall what you said to me once,” Will went on. “That words have the power to change us. Your words have changed me, Tess; they have made me a better man than I would have been otherwise. Life is a book, and there are a thousand pages I have not yet read. I would read them together with you, as many as I can, before I die—”

    She put her hand against his chest, just over his heart, and felt its beat against her palm, a unique time signature that was all its own. “I only wish you would not speak of dying,” she said. “But even for that, yes, I know how you are with your words, and, Will—I love all of them. Every word you say. The silly ones, the mad ones, the beautiful ones, and the ones that are only for me. I love them, and I love you.”

    Will began to speak, but Tessa covered his mouth with her hand.

    “I love your words, my Will, but hold them for a moment,” she said, and smiled into his eyes. “Think of all the words I have held inside all this time, while I did not know your intentions. When you came to me in the drawing room and told me that you loved me, it was the hardest thing I have ever done to send you away. You said you loved the words of my heart, the shape of my soul. I remember. I remember every word you said from that day to this. I will never forget them. There are so many words I wish to say to you, and so many I wish to hear you say to me. I hope we have all our lives to say them to each other.”

    “Then you will marry me?” Will said, looking dazed, as if he did not quite believe in his good fortune.

    “Yes,” she said—the last, the simplest, and most important word of all.

    And Will, who had words for every occasion, opened his mouth and closed it on silence, and instead reached for her to pull her against him. Her wrap fell onto the stairs, but his arms were warm around her, and his mouth hot against hers as he slanted his head down to kiss her. He tasted like snowflakes and wine, like winter and Will and London. His mouth was soft against hers, his hands in her hair, scattering white berries across the stone steps. Tessa held fast to Will as the snow swirled around them. Through the windows of the Institute, she could hear the faint sound of the music playing in the ballroom: the pianoforte, the cello, and rising above it all, like sparks leaping toward the sky, the sweet, celebratory strains of the violin."

                                                                                 Melissa.

the first dream

"Stars, hide your fires;

Let not light see my black and deep desires."

"They had been standing in the famous Whispering Gallery, Tessa leaning on the railing and gazing down into the cathedral below. Will was translating the Latin inscription on the wall of the crypt where Christopher Wren was buried - "if you seek his monument, look about you" - when Tessa absently reached to slip her hand into his. He immediately drew back, flushing.
    She looked at him in surprise. "Is something wrong?"
    "No," he said to quickly. "I simply- I did not bring you here that I might maul you in the Whispering Gallery."
    Tessa Exploded. "I am no asking you to maul me in the Whispering Gallery! But by the Angel, Will, would you stop being so polite?"
    He looked at her in amazement. "But wouldn't you rather-"
    "I would not rather. I don't want you to be polite! I don't want you to indicate points of architectural interest to me as if you were a Baedeker guide! I want you to say dreadfully, mad, funny, things and make up songs and be -" The Will I fell in love with, she almost said. "And be Will," she finished instead. "Or I shall hit you with my umbrella."
    "I am trying to court you," Will said in exasperation."Court you properly. That's what all this has been about. You know that, don't you?"
    "Mr. Rochester never courted Jane Eyre," Tessa pointed out.
    "No, he dressed up as a woman and terrified the poor girl out of her wits. Is that what you want?"
    "You would make a very ugly woman."
    "I would not. I would be stunning."
    Tessa laughed."There, she said. There is Will. Isn't that better? Don't you think so?"
    "I don't know,"Will said, eyeing her."I'm afraid to answer that. I've heard that when I speak, it makes American women wish to strike me with umbrellas."
    Tessa laughed again, and then they were both laughing, their smothered giggles bouncing off the walls of the Whispering Gallery. After that, things were decidedly easier between them, and Will's smile when he helped her down from the carriage on their return was bright and real.
    That night there had been a soft tap on Tessa’s door, and when she had gone to open it, she had found nobody there, only a book resting on the corridor floor. A Tale of Two Cities. An odd present, she had thought. There was a copy of the book in the library, which she could read as often as she wanted, but this one was brand-new, with a receipt from Hatchards marking the title page. It was only when she took it to bed with her that she realized that there was an inscription on the title page as well.

    Tess, Tess, Tessa.

    Was there ever a more beautiful sound than your name? To speak it aloud makes my heart ring like a bell. Strange to imagine that, isn’t it—a heart ringing? But when you touch me, that is what it is like, as if my heart is ringing in my chest and the sound shivers down my veins and splinters my bones with joy.

    Why have I written these words in this book? Because of you. You taught me to love this book, where I had scorned it. When I read it for the second time, with an open mind and heart, I felt the most complete despair and envy of Sydney Carton—yes, Sydney, for even if he had no hope that the woman he loved would love him, at least he could tell her of his love. At least he could do something to prove his passion, even if that thing was to die.

    I would have chosen death for a chance to tell you the truth, Tessa, if I could have been assured that death would be my own. And that is why I envied Sydney, for he was free.

    And now at last I am free, and I can finally tell you, without fear of danger to you, all that I feel in my heart.

    You are not the last dream of my soul.

    You are the first dream, the only dream I ever was unable to stop myself from dreaming. You are the first dream of my soul, and from that dream I hope will come all other dreams, a lifetime’s worth.

    With hope at last,

    Will Herondale

    She had sat up for a long time after that, holding the book without reading it, watching the dawn come up over London. In the morning she had fairly flown to get dressed, before she’d seized up the book and dashed downstairs with it. She caught Will coming out of his bedroom, hair still damp from the pitcher, and hurled herself at him, catching his lapels and pulling him to her, burying her face in his chest. The book thumped to the floor between him as he reached to hold her, smoothing her hair down her back, whispering softly, “Tessa, what is it, what’s wrong? Did you not like—”

    “No one has ever written me anything so beautiful,” she said, her face pressed against his chest, the soft beat of his heart steady beneath his shirt and jacket. “Not ever.”"

                                                                                 Melissa.

waste

"For this alone on Death I wreak

The wrath that garners in my heart:

He put our lives so far apart

We cannot hear each other speak."

"She looked up at that.“I think you are very selfless.”At his noise of disagreement she said: “Surely you must know that what you do is exemplary. There is a coldness to the Clave, it is true. We are dust and shadows. But you are like the heroes of ancient times, like Achilles and Jason.”
    “Achilles was murdered with a poisoned arrow, and Jason died alone, killed by his own rotting ship. Such is the fate of heroes; the Angel knows why anyone would want to be one.”

    Tessa looked at him. There were shadows under his blue eyes, she saw, and his fingers were worrying at the material of his cuffs, thoughtlessly, as if he were not aware he was doing it. Months, she thought. Months since they had been alone together for more than a moment. They’d had only accidental encounters in hallways, in the courtyard, awkwardly exchanged pleasantries. She had missed his jokes, the books he had lent her, the flashes of laughter in his gaze. Caught in the memory of the easier Will of an earlier time, she spoke without thinking:

    “I cannot stop recollecting something you told me once,” she said.

    He looked at her in surprise.“Yes? And what is that?”

    “That sometimes when you cannot decide what to do, you pretend you are a character in a book, because it is easier to decide what they would do.”

    “I am,” Will said, “perhaps, not someone to take advice from if you are seeking happiness.”

    “Not happiness. Not exactly. I want to help—to do good—” She broke off and sighed. “And I have turned to many books, but if there is guidance in them, I have not found it. You said you were Sydney Carton—”

    Will made a sound, and sank down onto a chair on the opposite side of the table from her. His lashes were lowered, veiling his eyes.

    “And I suppose I know what that makes the rest of us,” she said. “But I do not want to be Lucie Manette, for she did nothing to save Charles; she let Sydney do it all. And she was cruel to him.”

    “To Charles?” Will said.

    “To Sydney,” Tessa said. “He wanted to be a better man, but she would not help him.”

    “She could not. She was engaged to Charles Darney.”

    “Still, it was not kind,” Tessa said.

    Will threw himself out of his chair as quickly as he had thrown himself into it. He leaned forward, his hands on the table. His eyes were very blue in the blue light of the lamp. “Sometimes one must choose whether to be kind or honorable,” he said. “Sometimes one cannot be both.”

    “Which is better?” Tessa whispered.

    Will’s mouth twisted with bitter humor. “I suppose it depends on the book.”

    Tessa craned her head back to look at him. “You know that feeling,” she said, “when you are reading a book, and you know that it is going to be a tragedy; you can feel the cold and darkness coming, see the net drawing close around the characters who live and breathe on the pages. But you are tied to the story as if being dragged behind a carriage, and you cannot let go or turn the course aside.” His blue eyes were dark with understanding—of course Will would understand—and she hurried on. “I feel now as if the same is happening, only not to characters on a page but to my own beloved friends and companions. I do not want to sit by while tragedy comes for us. I would turn it aside, only I struggle to discover how that might be done.”

    “You fear for Jem,” Will said.

    “Yes,” she said. “And I fear for you, too.”

    “No,” Will said hoarsely. “Don’t waste that on me, Tess.”"

                                                                                 Melissa.

ploaie de amintiri

"You call it hope - that fire of fire!

Is it but agony of desire."

        Explicații. Gesticulări. Fraze scurte și neînțelese, scrise pe o tablă neagră mohorâtă. Un murmur se plimbă prin sală. Profesorul solicită liniște. Colegul din ultima bancă se cere la baie. Un comentariu ironic este oferit de măscăriciul clasei. Râsete îl acompaniază. Acele ceasului se învârt în același ritm lent, precum o faceau și cu un minut înainte. Purtată de un val de obosoală împletită cu nostalgie își îngăduie să alunece din nou în zilele de vară, când zâmbetul se prezenta singur, fără să fie forțat de o aparență. Chipul ușor îmbujorat, încrețit întodeauna de un rânjet încrezător și contagios, găzduind oceanele în care ea se înneacă veșnic, îi răsare în minte, luminându-i figura asemenea unui far într-un întuneric absolut.

        Cu puțin timp în urmă, el se prezentase într-unul din visele ei. Scenariul, fiind unul deosebit de neobișnuit, aduce elemente de pretutindeni. Pătura reprezintă terenul comun, strada reprezintă copilăria fetei, iar iarba verde, așezată pe alocuri, reprezintă colțurile de lume pe care el încă dorește să le viziteze. Băiatul cu părul bălai își poartă tricoul galben, semnul său distinctiv, culoarea care îi întoarce mereu capul fetei, în speranța că oceanele lui sunt în apropiere. Tolăniți pe pătură, joacă eternul joc de sah al privirilor, scânteiând a dorință. Se pun de acord să-și ofere unul celuilalt sinceritate, dezvăluindu-și sentimentele care nu vor fi rostite niciodată înafara somnului.
        - Îți amintești ședința aceea din februarie?
        Un surâs îi încolțește în colțul gurii. O zi de februarie bogată în evenimente, încheiându-se cu întâlnirea a doi ochi căprui care îl studiau curioși. N-au schimbat nicio vorbă în acea seară și nici multă vreme după, însă odată începută discuția cuvintele curgeau mai iute decât râurile.
        - Patru luni mai târziu îmi aminteam fructul tău preferat, dar nu și numele.
        - Totuși, l-ai ghicit.
        O privire vicleană o fulgeră.
        - Aha, ți s-a spus.
        Își muscă buza inferioară, cum mai făce uneori când este prins cu mâța-n sac. Cu un gest sigur îi mângâie obrazul. Spunea de multe ori că suferă de timiditate, însă ea se gândea că nu cunoscuse o persoană mai precisă în acțiunile sale sau mai creativă în soluți.
        - Dacă timpul ar fi fost potrivit, dacă spațiul ar fi fost corect și dacă visurile noastre ar fi zburat în aceeași direcție, aș fi putut păstra iubirea ta. Aș fi învelit-o într-a mea și aș fi dosit-o bine, să fiu sigur că n-am să pierd ghemotocul niciodată.
        Răspunsul o dezamăgește. Totuși, la ce se aștepta? Nisipul din clepsidră este pe sfârșite, are să audă în curând o altă bătaie nedorită la ușă și, înainte să-și dea seama, are să planeze spre alt pământ arid, altă glumă a universului.

        Scenariul se schimbă. Amintirea visului se pierde în favoarea unei întâmplări de pe pământ.
        Lidera de grup o roagă să aranjeze scaunele într-un cerc, pentru jocul de cunoaștere care va urma. Câteva minute, nu mai mult de douăzeci, depășesc ora de sosire. Nu va mai veni. N-ar îndrăzni.
        Așează ultimul scaun când o voce mult prea cunoscută îi salută pe ceilalți participanți. Un fior îi străbate șira spinării. Neliniștea i se instalează în ființă, cuprinzând-o într-o strânsoare fatală. Cu o lună în urmă, vocea spunea că își umple programul de călătorii. Budapesta, Busteni și încă ceva spontan. Plusuri, minusuri, argumente și contraargumente duc o bătălie în interiorul minții controverse a fetei. Gânduri irelevante scriu iar și iar pe hârtia ei: „Nu te întoarce. Rămâi unde ești. Dacă încremenești te vei face mică și vei dispărea.”
        Se răsucește și, surpriză, se izbește de cineva. Acel cineva. Acel cineva care poartă un zâmbet până la urechi, cald, care îi lasă picioarele moi.
        - Hey, spune și, înainte să apuce ceva, ea îl strânge într-o îmbrățisare așteptată de mult.
        - Întenționam să te sărut pe obraz, dar și asta funcționează, continuă, răzând vesel.
        Odată despărțiți el îi ia fața în mâini și, încet și cu încredere, îi depune pe fiecare obraz un sărut, lăsând în urmă pete roșii, arzând. Îi spune că i-a lipsit, iar ea se bâlbâie. Părăsește încăperea într-o manieră grăbită și netrebnică, răspunsul ei nerostit fiind „Și tu mi-ai lipsit.”
        Ședința începe cu jocul de cunoaștere pregătit de lidera de grup. Se numește Rețele, sau ceva asemănător. Ai nevoie de un ghem de ață și de o mulțime de persoane. Ții de ață, arunci ghemul la o persoană care nu a primit, îți spui numele și sportul preferat. Se formează o plasă de ață în interiorul cercului. El primește ghemul și îl aruncă fără ezitare înspre ea. Ghemul se rostogolește pe jos și ea se deplasează să îl înhațe. Se înroșește. Îl aruncă mai departe. Jocul merge înainte, între cei doi întinzându-se acum o fășie de ață de care el trage pentru a-i atrage ei atenția. Schimburi de priviri, zâmbete și îmbujorări. Ghemul ajunge la celălalt capăt. Prima persoană traversează plasa de ață, formând din nou ghemul și oferindu-l persoanei căreia i l-a aruncat împreună cu informația primită de la aceasta. El pășește spre ea. Se oprește înaintea fetei și îi întinde ghemul. Contemplează ironic timp de câteva secunde la numele ei. Ea continuă jocul absentă, urechile ei înregistrând un singur sunet, asemenea unei bătăi regulate de tobă. Un zâmbet tont îi împodobește chipul.

                                                                                 Melissa.