afectare

„Nu aveam cum să știu atunci că procesul e pulsatoriu, că oricărei creșteri îi urmează o descreștere, că tragedia arcului de cerc este universală și necruțătoare.”

        Știam că ești acolo, acolo în mulțimea de oameni veniți să vadă intens promovatul ”Street Food Festival”. Abia îmi stăpâneam nerăbdarea să ne întâlnim privirile din depărtare, să îți zâmbesc (chiar dacă îți port o supărare), și să vin la tine, să îți văd buclele răzlețe, să știu cum mai ești, ce s-a mai întâmplat și, poate, doar poate, să-ți spun și despre mine și întortocheata mea aventură prin materia de bac. Să recreem seara de la patinoar, în lipsa vinovăției. Poate sunt naivă, însă simțeam cu toată ființa mea că împărțeam aerul acelui parc, că vibrezi înspre mine, și mă entuziasmam cu orice gând pe care mi-l invadai. Te căutam în fiecare chip care-mi ieșea în cale și fiecare, cunoscut sau nu, care nu erai tu mă dezamăgea nesocotit. După ce am colindat festivalul de două sau trei ori, m-am resemnat, crezând că respiri numai în amintirea mea, bolnavă de tine.
        Apoi ne pregăteam să părăsim evenimentul, însoțiți de doi prieteni de familie, culeși întâmplător, și renunțasem întreg la iluzia că te pot simți când îmi ești aproape. Oricum nu ieșeai datorită accidentului, eram o toantă să cred altceva. Dar, ca întodeauna, când vreau să abandonez, să te dosesc în fundul minții, apari de nicăieri, ca o rază de soare într-o iarnă tristă. Încă de pe partea cealaltă a trecerii de pietoni te-am remarcat, vorbind la telefon, preocupat fără răgaz. Și ți-am surâs, cuprinsă de extaz, când m-ai încântat cu atenția vizuală, iar inima și-a început spectacolul, zbătându-se în piept ca dementa. I-am anunțat pe ai mei că revin și m-am apropiat să te întâmpin. Părul tău era ușor ciufulit, cum te prinde cel mai bine, ochii calmi și blânzi, iar zâmbetul ștrengar, precum îl păstram întipărit în memorie. Te-am asaltat cu întrebări, cuprinsă de dorul vocii tale, ignorând complet partea decentă din mine, care mă sfătuia să fiu rece, indiferentă, așa cum se cuvine. Și mi-ai răspuns puține, până un telefon ne-a întrerupt conversația. Te întâlneai cu „niște prieteni” (mereu spuneai „niște”, nu te-ai obosit vreodată să-mi prezinți prietenii tăi), așa că nu voiam să te mai rețin, sentimentul de afectare mă copleșea cu avânt. Parcă te-am reținut prea mult și în scurtul timp în care te-am cunoscut. Prin urmare, te-am lăsat. Mi-am anunțat plecarea, salutând cu o ușoară atingere a brațului tău stâng. Tânjeam după o îmbrățișare (însă nu era permisă, datorită brațului accidentat și convorbirii telefonice) sau un sărut pe obraz (din nou nepermisă, deoarece se isca o distanță prea mare să fie trecută c-un sărut). Am plecat, cu inima grea, lacrimi adunate-n ochi, fără să am curajul să privesc în urmă, însă deosebit de curioasă de reacția ta. Te-ai uitat după mine? Te-a fulgerat vreun regret că n-am stat mai mult? Vreo nedumerire de ce nu-ți mai vorbesc de două săptămâni? Sau doar te-ai întors la fel de repede, pornind în direcția opusă (noi am fost dintodeauna simboluri ale unui univers polarizat, în care contrariile se atrag, dar contactul nu este posibil, căci aparțin unor lumi diferite) să te întâlnești cu „niște prieteni”? S-a strâns și inima ta de dor?

                                                                                 Melissa.

totul

„unde, ca un abur mecanic, ca un abur arhitectural, ca un abur structurat și complicat precum universul, sufletul sublimează din trup. 

Tot mai adânc, tot mai fierbinte, tot mai imposibil de respirat.”

        Ca o dimineață liniștită și aveam gânduri. Tânjeam după momente în care să mai leșin într-un somn, când păsările mă vizitau necontenit (porumbei, mierle și vrăbii) și, neobișnuit, aveam o soră, una dragă, pe care o rugam să nu strângă papagalul pe care-l ținea în mână, să nu-i sufle viața. Mă stăpânește o teamă că-l va spulbera când voi privi în lături, apărându-mă de amintire, dar nu și de sentiment.
        Alene pășesc spre bucătărie, deschid frigiderul, contemplez. Altceva expirat de cinci zile, altceva fără de-un rost. O amețeală mă cuprinde și mă așez tulburată, respirând controlat de gând, concentrându-mă să nu leșin, să trec prin ziua asta fără incidente. Apoi, când am certitundinea că-mi revin, mă fulgeră un junghi și mă cutremur într-un spasm. Întinsă în pat, scutur din picioare, trează-n agonie. Știu că acolo mor, că am apogeul, că n-am apucat să-mi marchez pe de-a-ntregul lista și sunt nevoită să mă resemnez cu puținele câștiguri până-n prezent, cu farfuria spartă de ieri și însemnătatea ei. Atât știu, că am fost și n-am să mai fiu. Dar trece. În final toate trec, însă, în clipa cu pricina, crezi că-i sfârșitul. N-are cum să fie, căci, dacă ar fi atunci, prin definiție, ești totul, tot ce ai să mai fi: frustrare, neîmplinire, nebunie, dor, cât dor. Asemenea lui, adolescentul tulburat din semiromanul citit în somnul conștiinței, dacă ești totul, ești singur, „acuplat cu nimicul, vidul ruinat și viermănos”. Bolnav de dor, deoarece ca să cunoști un altul trebuie să nu fii totul, ca să poată fi și el ceva. Și, oare, nu halucinez și eu? Nu sunt și eu rătăcită-n spațiul deschis și fără limite?

                                                                                 Melissa.

emfază

„Singur în odaia încinsă, poți coborî în fine în lumea ta, în adevărul tău, în tot ce există adânc și enigmatic în tine, dacă ești în stare să-ntâmpini cu același curaj abjecția și sublimul, dezastrul și mântuirea, arhanghelul și estropiatul...”

        Parcă se înfundă tot în acordurile muzicii în ale cărui tărâmuri te refugiezi. Toate întrebările ale căror răspunsuri nu există și nici nu vor exista în aria ta de acoperire, toate nemulțumirile care te-au ostenit încercând să le preschimbi în aspecte pozitive ale vieții tale scurte și insignifiante, toate visurile pe care nu le-ai împlinit și nici nu vei mai avea oportunitatea, pentru că ori nu ți-au fost alocate încă de la început, ori s-a întâmplat ceva pe parcurs (o alegere aparent mică, dar care-ți va răsturna întregul parcurs pe dos). Adică ce relevanță are dacă sunt colegi de generație care merg departe, alergându-și idealurile, iar tu te pregătești pentru o viețuire mediocră, care poate nu te va satisface niciodată. Căci ai fost o nenorocită încă din primele clipe în universul ăsta. Mereu ți-ai dorit mai mult decât se putea și trebuia să știi că te vei alege numai cu o colecție de dezamăgiri. Însă nu îți pierde timpul cu gânduri asemenea (așa spun prietenii preocupați de sănătatea ta psihică), agață-te de acel poate, că poate va fi totul bine (mereu ne limităm la bine, e prea obositor să aspiri la „extraordinar” sau „nemaipomenit”) și n-ai să clachezi la vârsta adultă târzie, adunat într-un ghem de regrete, încă tergiversând asupra sensului vieții.
        Parcă timpul a șprintat pe lângă tine. Îl admiri pe băiatul care ți-a inunndat stomacul de fluturi în copilărie, cât de mult s-a maturizat și cât de înalt țintește. Rămâi uimită că abia ieri (adică acum nouă ani) îi mărturiseai simpatia într-un carusel și te bâlbâiai la telefon pe holurile spitalului, sperând că va accepta într-o zi invitația să vă plimbați împreună cu bicicleta. Ți se umplu ochii cu lacrimi de mândrie că ai cunoscut persoana asta deosebită, că i-ai cunoscut părinții și că își urmează visul de a deveni actor, un talent care i-a fost întodeauna la îndemână. Iar peste ani, dacă vei apuca anii ăia (se face tot mai întuneric după perdeaua minții mele), ai să auzi de el prin vreun comunicat de presă și ai să zâmbești.
        Parcă-i tot mai greu să revi aici și să-ți împărtășești amalgamul de păreri. Vrei să pășești în încăperea ființei tale, să-i dedici ei toate demersurile și să uiți de tovarășii indivizi sociali. Să rămâi tu, până o iei pe arătura apatiei și halucinezi, ca și amiralul acela american exemplificat în manualul de psihologie. Să te plimbi, să înveți, să mânânci, să citești, totul în lipsa companiei. Să vedem dacă eviți singurătatea, (căci de curând am constatat distincția dintre a fi solitar și a te simți singur, slăvită fie admiterea) dacă nu aluneci într-o nevroză.

        Parcă-s atât de multe „nu vei reuși” în capul ăsta dezorientat al meu. Și, totuși, mai am un vis care respiră acolo, sub piele, rânjind, căci încă n-a fost dat pieirii. Vreau să mă modelez ca pe-o plastilină, să fiu imună la orice vine dinafara ființei mele, să caut studiul ca pe-o mângâiere sufletească, să am scrierile celor ce-au trăit și să trăiesc prin ele. Lumea asta nu mi-a conferit vreodată confortul. Parcă-ntodeauna am resimțit orice ședere alături unei alte ființe ca pe-un ghimpe-n coaste. Mă instruiam cât mai sever: nu lăsa această creatură să-ți pătrundă esența, căci plecarea sa îți va sfâșia bucata în care-a atins cu culoare țesătura gri de bumbac. Dar n-aveam eficiență, serios. Se găsea câte-un nătărău care mă gâdila-n numeroase nuanțe și-apoi stingea lumina. Eu surâdeam naivă. Vrea să ne jucăm, spuneam. Însă, după nenumărate căutări prin întuneric, realizam că sunt doar eu, primordiala eu, și nimeni altcineva. „Jocul” era să găsesc întrerupătorul până nu-mi pierdeam vederea.
        Parcă te-ai aștepta ca întâlnirile să fie diferite, să nu ai revelația înspre mijloc că ai mai trecut prin asta. Însă ei se aseamănă ca două picături de apă. Toți sunt apă, toți îți pot da salvarea și înnecul și, din nefericire, totdeauna ești cadorisit cu amândouă. Ordinea în care-ți sunt puse-n palmă e singura prospețime. Ori te umpli de roșeață-n obraji, ori ești palid ca varul. Negru și alb, sau, dacă vrei, roșu și alb. În fine, vreau (verbul „a vrea” parcă-i cel mai mare egoism al planetei) să mă acomodez în izolare, să fiu unica persoană cu care conversez, să las lumea să îmbătrânească în lipsa mea, iar eu să mă păstrez tânără între pereții minții mele, să înnebunesc și să îmbrățișez nebunia, să o cultiv în artă.
        Parcă orașul meu nu-i același colț de iad dacă-mi imaginez toți oamenii fiind înlocuiți de alții. Desigur, și cei nou-veniți ar fi tot o gașcă de nenorociți, dar curiozitatea cunoașterii unei noi configurații de nenorociți m-ar motiva să rămân aici, să extrag drame și tragedii din fiecare ciocnire. Plec să caut mai multă nenorocire, să caut un final al interacțiunii mele sociale. Să-mi descopăr nenorocitul câștigător al întregii mele atenții, fie el ființă sau concept, de-ndată ce închei cu hoțul de carte și cu condiția asta strâmtă de Bacovia frustrat.

                                                                                 Melissa.

infamie la margine

„Multe suflete dorm până ce trupul moare.”

        Și râdea de mine, eu credeam că râd cu el.
        Povestind în cealaltă diagonală a calendarului acea seară incredibil de neobișnuită mă întreb ce-a fost în sufletul meu de-am putut rămâne până la prăjitură, de ce n-am părăsit incinta după acea întârziere inacceptabilă de-o oră. Și, deși îmi făgăduise acea explicație uzată (pentru care eram pregătită să-mi rostogolesc ochii în orbite), i-a îngăduit prietenului său neinvitat să-l scuze. Și mi-a fost plauzibilă, îmbătată fiind de prezența lui și aparentul sentiment de vinovăție al întrebării, însă actualmente sunt capabilă să-i aduc o interpretare caldă, îndesată cu supărare. Căci cine-i dânsul să-și permită să-mi întoarcă lumea pe dos și să plece cu hainele neșifonate? Câti mai cred că le revine puterea să se joace de-a admirația și apoi să se așeze la spectacolul infamiei? Mă cuprinde-o ură de mi-e teamă să-l revăd, sigură fiind că-l plouă cu reproșuri. Să mă astâmpăr și-oi fi eu.

                                                                                 Melissa.

culpabilitate

„Fiecare suferă cât simte, și mai ales cât înțelege.” 

        La ce te poți gândi nu se-ntâmplă, pentru că universul este mult mai original de atât, el plăsmuiește întâlniri pe care nu le poți concepe, nu le imaginezi, nu le visezi, sunt imposibile înainte să se-ntâmple. Luceafărul n-a fost decât o stea până Creatorul să-l prefacă-n geniu și Cătălina n-a fost decât o muritoare până Creatorul s-o preschimbe-n simbolul omului comun împlinit prin iubire. Cam așa se aranjează și existența. Nimic nu-i mai mult decât nimic până când destinul Creator nu-i făurește o proaspătă soartă, fermecând nenorociții socotind absolutul. 
        Mai enumăram uneori porțiunile de scenetă pe care le-aș prefera, dar pe care n-am să le gust vreodată din simplul fapt că le-am enumerat odată. Astfel, mă compătimeam cu simțul slab pe care mi-l apăsau în piept, trăind o altă viață-n propria mea închipuire. Cântăream cât de minunată ar fi această sferă a Pământului dacă eu însămi i-aș fi creatoarea de condiții, dacă le-aș da nenorociților cu absolutul ceea ce tânjesc și care le-ar mai fi satisfacția atunci când li se așează-n palmă iluzia metamorfozată-n însuflețire. Care-ar mai fi scopul acestei continue tergiversări când orice s-ar soluționa dintr-o dorință. Cântăresc multe, deși am o balanță care-n înclină spre vicisitudine, cu un omuleț care plânge neajutorat pe celălalt taler. Și ce renunțare colosală la avuția fericirii, dacă ea există întradevăr, întrucât nu găsesc un martor al ei. Halucinez finaluri ca să nu-mi găsesc sfârșitul în monotonia traiului. Să fim și noi împreună pe-o insulă a psihozei mele, dacă acest tiran Creator ne-a scris povești separate. Și dacă tu ești cu el, să pieri din calea mea, vizionar amărât. Sunt amară, cea mai amară.

                                                                                 Melissa.

neînțelese

 „În final ne pierdem toate celulele. Ne pierdem pe noi înșine.”

        Când sunt vlăguită dorm câte zece minute de somn oniric, apoi rămân cu privirea ațintită în tavan încă cinci minute, reflectând asupra a ceea ce am visat. Și astăzi s-a împletit încă o piesă de puzzle în basmul pe care mă străduiesc să-l deslușesc de-o lună încoace. Văd porumbei la geam. Vin câteodată câte doi, poate și o vrăbiuță, mă privesc atenți, parcă studiind ființa umană dincolo de geam până-n esența sufletului, acordă un sfat, pe care nu-l pot pricepe, și-și iau zborul, așezându-se pe crengile teiului din curte.
        Vizitatorul de astăzi mi-a tulburat somnul. Mă perindam printr-o încăpere, atmosferă de petrecere, când draga mea prietenă veselă își croiește drum înspre mine, vădit entuziasmată. Rânjește angelic și rostește numele lui. Mă anunță că este prezent în aceeași clădire cu mine, în același moment cu mine, căutându-mă pe mine. Acel el al cărui gând mi-l alung, să nu cumva să-mi locuiască-n inimă și să nu-l pot escorta în lume, să nu cumva să-mi dezbine tot ce-am construit. Și, când porecla sa îi alunecă de pe buze prietenei, cuvântarea unei zburătoare îmi sperie odihna și mă regăsesc buimacă în propria-mi întindere de-o viață, respirând greoi. Vizitatorul mă urmărește curios, recită alte câteva maxime neînțelese și mă părăsește în confuzie. De ce porumbei? De ce zboară-n jurul meu, când sunt mai nefericită ca niciodată..

                                                                                 Melissa.

bucătărie

„Când aștepți pe cineva și numai asta te preocupă, 

ajunge să nu-ți mai pese de viitor. 

Cinci ani, sau zece, sau doar o lună, n-are importanță.”

        Curățam căpșunii de codiță și-i dezmierdam sub robinet în bucătăria sa modestă, veșnic dezordonată. Bucătăria în care mă vedeam diminețile la rând mâncând cereale cu lapte dintr-un bol verde ciobit, ascultând radio și țopăind în pijamale. Și îl vedeam pe el, așezat pe scaunul din colț râzând de mine, răsfoind un manual plin de ecuații enigmatice și mușcând dintr-un biscuite cu ciocolată, amintindu-mi din nou că sunt mult mai buni decât cei cu miere. Apoi mă stăpâneam și reveneam la propriul meu studiu pe fugă, furându-i câte-o privire a chipului său concentrat și serios. Și zâmbeam până la urechi, zâmbeam că sunt acolo, că el e acolo, că minunile se întâmplă.
        A pășit în încăpere și m-a rugat să-i clătesc trei pahare, fantezia mea disipându-se într-o clipă. Uitasem că avem companie, că dincolo de încă doi pereți se află o persoană despre care am auzit atâtea numai de bine și totuși nu reușeam să rămân impresionată. Uitasem că n-ar trebui să folosesc forma de plural, că el îmi va aminti mereu diferențele care delimitează universul său de al meu. Așa și cu paharele, pe care le-am sters împreună, eu mai neîndemânatică decât aș fi dorit.
        Nu îmi ține companie. Scrutând bucata de lume, care mai înainte îmi aducea fericire, un nod ia naștere în stomacul meu. Mă întreb ce părere și-a format celălalt. Adresarea sa m-a dezamăgit. Totuși, poate să nu fie adevărat, să fie vinovată paranoia mea. El revine și mă roagă să mă alătur. Număr căpșunile pe care le mai am de spălat și constat că sunt treisprezece. Ca și acel treisprezece de sâmbătă, care s-a lăsat cu o furtună și cu o amânare. Insistă că nu e necesar să le spăl pe toate, că e destul să vin, că oricum nu are importanță. Ceva se sfărâmă în interiorul meu. Înțeleg, nu are importanță pentru el, nu e ceea ce poftește, un alt moment nepotrivit. Păcat că pentru mine păstra o importanță colosală. Îi servesc un retur sfidător și-mi continui corvoada. Răspunde încurcat că mă așteaptă. Păcat că nu mă așteaptă unde s-ar cuveni.
        Reîntoarsă în odaia din fundul apartamentului sunt invitată la o distanță confortabilă, pe care nu o respect. Încep să-mi fac de cap, iar deziluziile mă îmbată într-un periculos joc de nepăsare. Mă îngrijesc de castronul cu căpșuni la mine-n poală și iau parte la schimbul de amabilități. Se propune un film. Accept și mă conformez, deși sunt incomodă atât în situație, cât și pe saltea. Apoi mă răzgândesc. Parcă mă revolt împotriva naivei din mine și abandonez câmpul de luptă. Arunc o minciună la întâmplare (și ce inspirată a fost, am ajuns să constat mai târziu) și mă pornesc spre ieșire. O îmbrățișare, un sărut aievea pe obraz și, separat, un salut ezitant noului cunoscut.
        În drum spre casă îmi propun să nu despic firul în patru, să las evenimentul să se aștearnă exact așa cum se arată la prima vedere, să nu-i acord pic de târguială. Surpinzător apare dânsa, căreia îi mărturisesc fără șovăială numele persoanei care mi-a tulburat dupămasa.

                                                                                 Melissa.

încă

"the hardest part of walking away from someone
 is the part where you realize that,
 no matter how slow you go, 
they will never run after you."

        Și continui să calci liniștit peste inima mea, de parcă ar fi vreun covor întins mereu la picioarele tale. De parcă covorul ăla n-are un sac de sentimente și nu scurge lacrimi de fiecare dată când îl umpli de noroi și nu-l mai cureți. Un covor care așteaptă să-l observi de atâtea luni, încât în curând nu le mai poate număra pe franjuri.
        Discutam astăzi cu dânsa despre ultimele actualități din viața mea împrăștiată. Lucrurile s-au înnodat, nu mai am sare pentru glume și toate firele fug în direcții diferite, strângând acel ghem, care vrea să fie sănătatea mea psihică, până la punctul în care materialul va pocni (voi redeveni ființa acră, concentrată pe sine și reconstruirea zidurilor de apărare, cât mai înalte, cât mai înspăimântătoare, să nu cumva să se mai cațere vreun creț nesăbuit pe speranțele mele care dau pe afară). „Răbdarea e o mare virtute” au fost vorbele dânsei, aprobate de colega din dreapta mea. Însă cât aștepti până când nu poți fi condamnată pentru renunțare? Și, mai important, unde sunt formularele de remitere ascunse?
        Ochii mei triști și obosiți tânjesc după o privire pe furiș a chipului său. Vocea sa răsună ca un ecou între pereții nebuniei mele. Uneori râde, alteori e serios și-mi mărturisește nevoia sa de aprobare socială, aspectele pe care le pictează în culori diferite, care poate nu îl reprezintă, însă vor să-i aparțină. Surâsul său dulce, încurcat de situație, când nu cunoaște un subiect potrivit și-și epuizează energia căutând. Mă străduiesc să respir în marea de penibilitate, să-mi controlez pulsul alert și țipetele care vor să-și câștige eliberarea. Sunt trimisă acasă cu o muștruluială zdravănă și nu, nu reușesc să-mi reiau cursul. Trag de cuvintele respective ca de-o ancoră, le azvârl imediat în apă. Încă puțin. Încă odată. Încă ceva. La fel a spus și Iona.

                                                                                 Melissa.

lasă-mă

lasă-mă să mor la malul mării,

să mă spele valurile de suferință,

de sentimentele pe care ți le port.

dă-le voie să mă înghită întreagă,

să-mi conducă ființa spre uitare.

permite-le să mă însoțească în adâncuri,

să-mi arate pașii spre abis,

unde ating nisipul și rămân fără aer,

unde mă eliberez de viață, 

dar mai însemnat, 

unde mă dezleg de tine.

                                                                                 Melissa.

întărziat

„partea cea mai rea, atunci când trăiești o poveste romanțioasă, 

de orice fel ar fi, e că în urma ei rămâi cumplit de neromanțios.”

        Întodeauna ești tardiv. Spui cinci minute și aștept un ceas. Încă puțin, spui. Mai pierd o veșnicie fixând colțul după care te ivești, iar apoi, când toate speranțele mele își iau adio, dulcea ta voce aduce scuze de dincolo de granițe. Mă întreb cât timp mai am până am să renunț, până am să devin egoistă, până am să construiesc o prioritate din mine, înlocuind închipuirile pline cu acel băiat care locuiește în octombrie și care s-a rătăcit într-o nefericire.
        Ne plimbăm prin ploaie: eu atentă la fiecare amănunt rupt din tine, tu privind interesat la clădiri, absent la mine. Rar reveneai cu un surâs, rar mă încântai cu o grijă. Așa a fost mereu între noi. Eu îți așezam în palmă tot ce era mai de preț în lumea mea și primeam cât voiai să mă încânți. Tu ofereai o prezență pe jumătate, o săgetare dureroasă-n suflet, o înjunghiere în orgoliu, o noapte plină de gânduri și dintre ofrandele mele nu acceptai nimic. Te ascundeai după zidul „personal”, pe care o singură dată l-am depășit, și chiar și atunci doar pentru că am fost unica nătăfleață dornică să-ți fie ancoră.
        Nu păstrezi nimic romanțios în tine. Nu te bucuri de picăturile plânse de cer asemenea mie și nu mi te alături pe terenul de baschet să urmărești spectacolul stelelor. Nu povestești oboseala noaptea la telefon, nu îmi împărtășești atunci frânturi de altădată, pe care nu le-ai menționa în alte părți ale zilei. Mă străduiesc să mă conving că ești potrivit pentru mine, că încă mai am o șansă să-ți ajung la inimă, că toată această șaradă se va soluționa în nuanțe rozalii. Mă zbat de atâtea existențe, iar rezultatul încă se ascunde-n ceață. Perseverență sau încăpățânare? Alt mister pe care-l ții tăinuit.
        Mult timp am crezut că scrierile mele reușeau să exorcizeze obsesia care a luat naștere în momentul în care planetele noastre s-au ciocnit. Credeam că, scriind ceea ce nu aveam curajul să îți spun, voi lăsa în trecut emoțiile, că voi fi din nou eu cea de odinioară. Însă m-am înșelat. Serenadele și poezia pe care ți-am dedicat-o mi-au potențat nevoia sufletului de a-și găsi căldură la pieptul tău, de a căpăta afecțiunea unei persoane amorțită de ger. Și atunci, dacă rațiunea mea m-a ajuns din urmă, de ce continui să hrănesc această iubire unilaterală? poate că te întrebi. Caut un răspuns eu însămi. Poate că m-am obișnuit cu răceala ta, cu tăcerile inconfortabile, cu tine nepăsător de mine, de viitorul meu, esența mea. Poate că îmi place grija pe care ți-o port fără să cer nimic la schimb. Sau poate că sunt proastă. Am neglijat aspectul de o importanță capitală, punctul terminus al muncii mele de opt luni, ca să pot alerga după tine, să îți ingrijesc vânătăile și să mi le adâncesc pe ale mele. Singura vinovată sunt eu. Te-am lăsat să te strecori în viața mea, să revendici o bună bucată din mine, să mă păcălești cu iluzia fericirii alături de tine. Totuși, după tot calvarul la care m-am supus, după toată neînțelegerea tendințelor mele, contradicția ratiunii și a sentimentului, încă sunt acolo, urmărind colțul de stradă, tu întărziat de ani de zile, enigmă și tortură, deloc grăbit.

                                                                                 Melissa.

paișpe

because for some reason, i still happen to be in love with you

înc-o lună-n paișpe. însă nu miercuri, ci o vineri proaspătă. dimineața s-a presărat cu visuri, căci Deva se apropie, iar eu ridic din umeri. oare cum se va întâmpla, oare ce se va întâmpla. am lăsat detaliile pentru alte clipe și m-am regăsit alergând între aleile noastre și prin labirintul pe care tu-l numești casă. cu părere de rău, memoria mă înșeală. nu reușesc să retrăiesc pe-ntreg plimbarea, să-mi conturez clădirea respectivă. asemenea, timpul e în ceață. cât a trecut, cât va mai trece, nu cred că stă sub relevanță. te voi aștepta și secole, dacă nu-mi iau altă speranță.

                                                                                 Melissa.

jocul shakespearian

„Dacă-l iubesc, Elviro? L-ador ca pe-o icoană

Iubire și mânie în suflet mi se bat

Și în dușman descopăr pe omul adorat.”

        Agitată, cu gânduri aievea ale dragostei și înșelăciunii, cutreier străzile înțesate de ființe păstrând vieți diferite, amintiri realizate cu alte ingrediente. Prezent în conștiința mea, îmi tremură vocea la simpla posibilitate ca acel cap cârlionțat cu câteva rânduri de oameni mai în față să îți aparțină. Pălăvrăgesc și adun ipoteze scornite de pesimismul și tragicul existenței mele, gesticulez, simt, mă răstălmăcesc în scenarii cu puncte ciocolatii împreunate într-un joc prostesc de „a fi sau a nu fi?”. Liza îmi smucește mâna, purtându-mă într-o galerie, unde alți muritori zgândăriți la suflet își expun obsesiile, sulimând tensiunile carnale în pete pe o pânză, interpretată doar de ei, trăită și înțelească doar de ei, singurii care-au plătit suferința pentru a o descifra. Fiecare pătrat de viață, fragment de cunoștință înfățișează o altă entitate scuturată de absolut și explodată în galaxii dureroase trupului. Solitudinea lor o întâlnește pe a mea, formând o consonanță, o recunoaștere reciprocă a pașilor purtați de valuri. Vânturile, mareea, ele par departe, ung o experiență rătăcită în registrul memoriei. Eu știu că el nu mai trăiește, că spiritul care-i ocupă son somptueux corps aparține altei măreții. Privirea-i cea stângace-mi bântuie cotloanele, iar cuvintele dau năvală să-i poarte adresa. Și niciunul nu-i e potrivit, niciunul nu i se a aseamănă, căci el nu mai e creatura firavă pe care-o iubeam cândva, locuitorul de pe Marte înspăimântat de-o atingere sub care tresare și pe care nu îndrăznește s-o înapoieze, ca nu cumva să mă sfărâm de-a lui vină. Regăsesc o înscenare de nuanțe care-mi rezonează cu sufletul, acel tablou al resemnării, un strigăt de înfrângere. „Epilog sentimental” scris mic, alături de colțul stâng de jos, îmi așeaz-o pecete pe inimă, căci jocul shakespearian s-a sfărșit, marțianul mi-a părăsit orbita fără-o strângere de mână.

                                                                                 Melissa.

o, rămâi, rămâi cu mine

„Pack yourself a toothbrush dear,

Pack yourself a favorite blouse...”

o, rămâi, rămâi cu mine

mă prefac în mărunțele

să fiu mică, pricăjită,

să mă poți păstra alături,

căci limbile ceasului nu-ncetează

să-mi scuture timpul de tine.

te vreau aici, aici cu mine

să-mi fi călăuză

și în viață și în vise

să-mi fi cea veșnică muză

                                                                                 Melissa.

taină

„Cine ar putea dormi cu sufletul atât de încărcat de sentimente 

ce nu pot fi transpuse în cuvinte?”

        Aseară m-am așezat pe ciment, într-o pată de praf, și am urmărit fascinată spectacolul frescei care se dezvăluia dinaintea ochilor mei, pe măsură ce norii se făceau nevăzuți. O stradă printre alte milioane de străzi, însă o singură stradă care-mi aduna emoțiile în mine. Câți băieți au frânt o inimă printre acele blocuri, pentru că niciunul nu-și dorea o păpădie călătoare. Iar cei care-o râvneau și n-au izbutit să o aibă, i-au sufocat sughițurile cu o bucată de pânză, sperând că, dacă însăși moare, echilibrul își reia domnia.
        Sclipeau planetele îndepărtate ale micului prinț, alături de fășia de vise, îmbrăcată într-o maiestuoasă bucată de satin. Inspiram aerul nopții, mărturisind vraja care m-a apucat de mijloc. Acele puncte, milioane de puncte reunite pe-un cer de primăvară, nu-mi aduceau nici râsete și nici fântâni. Ele păstrau un secret, care nu s-a lăsat decriptat de-a lungul nenumăratelor existențe, atât ale mele, cât și ale celorlalți rătăciți în sine, căscând sufletul la aștrii.
        Într-un moment rupt din rai, niciun glas nu perturba căderea în reverie. Zumzetul orașului îmi încânta auzul, cutreierând încă alte meleaguri, despărțit de altă stradă, unde alți și puțini muritori supravegheau evoluția frescei.
        Îi istoriseam Lizei de întunericul din camera mea, când lumina nu pătrunde în colțurile portocalii. Îi descriam astâmpărul care-și face cuib și mă primește. Mă sileam să-i aranjez pe tavă cât mai multe mărunțele, să-i expun frumusețea ireală a muțeniei. Chipul ei încurcat îmi scutura iluzia înțelegerii și, biruită de veridicitate, am știut că n-am să-i pot etala în veci pururi ținutul sferic al beatitudinii mele, căci ea, nesuferita de ea, își poartă trântele pe alte dealuri, cu alte culori, străine roșului copt al obrajilor mei. Două vopsele atinse la margini.
        Pecetluiesc negura de viață, care mi-a reanimat disperarea de-a viețui lângă alte multe și încă atâtea ființe neasemănătoare.

                                                                                 Melissa.

să fiu eu

„Cum să te plictisești de frumusețea însăși, de neatins și de neconceput?”

dacă nu ești tu cel făr' de moarte, 

să fiu eu cea făr' de viață

să ne întâlnim la un taifas, 

să-mi spui de lume cât mă uit la ceas,

dar nu mai mult de un minut 

să nu-mi las ceața de demult.

                                                                                 Melissa.