ești fericită?

de-a lungul lunilor s-au întâmplat multe și mărunte. am încercat să scriu în repetate rânduri și nu m-a mulțumit nici un rând negru pe alb. pentru o perioadă am considerat că poate, doar poate, micul scriitor care se ascundea în colțul cămăruței mele a plecat. și mă împăcasem cu asta. parcă aveam și mai mult loc pentru mine. însă, pe măsură ce gândurile au continuat să se adune, priveam în colțul cămăruței. scriitorul dispăruse și nu mai aveam pe nimeni să transpună șiroaiele de cuvinte în povești, poezii, proze scurte, intrări de jurnal. așa că ele au continuat să se îngrămădească lângă mine. din când în când prietenii mai deschideau geamul și câteva cuvinte scăpau. mă bucuram o zi de catharsis. ei erau acolo pentru mine și asta era minunat. apoi mă sufocam iar. mi-era rușine să cer colacul de salvare înecându-mă în aceleași valuri.
o vreme am plâns amarnic. mă pricepeam serios să-mi plâng de milă. aș fi fost campioană. însă tot curgând râuri în obraji obosisem. uitându-mă în oglindă mi-am zărit cearcănele, ridurile, zâmbetul forțat. parcă am mai și pus ceva pe mine. oare n-am cerut prea mult? era întrebarea care îmi înconjura încăperea. e atât de strâmt locul ăsta că nu-mi mai încap visele. și nu puteam lucra la ele. of, aveam atât de multe altele de făcut. gătește, mergi la facultate, ascult-o pe prietena ta cum se plânge de toți oamenii care trec pe stradă și o îmbrâncesc neintenționat, zâmbește când ceilalți zâmbesc la tine. mă simțeam copleșită. apoi, acasă fiind, am continuat să mă simt astfel. nu mai era loc de mine în cămăruță. am început să arunc lucruri la întâmplare pe fereastră. citit? îți cam plăcea asta, nu? dar n-ai loc, dă-l afară. din când în când mai alergai, nu? ce risipă de timp! afară! mergeai la teatru? ei, n-au să te ajute piesele astea. lasă-le teatrului! voluntariat? ce amuzantă ești! te pregătești pentru viață, lasă distracțiile! toate serialele la care te uitai? te mai poți uita vinovată cu scurgerea timpului la ele? aha, așa credeam și eu. prietenii? ei oricum sunt prea ocupați. parcă nici n-au fost vreodată aici.
după ce-au plecat toate rând pe rând am închis iar fereastra. tot n-aveam unde să mă așez. fiecare bucată eliberată a fost ocupată de gânduri. pe peretele dindărăt era scris ceva de care-mi era teribil de frică. n-am citit. n-am mai deschis fereastra. mă preocupam cu orice parcă pornea în drumul singurului vis pe care-l mai păstrasem. „neuroștiințe”, îmi șopteam. însă era prea vag. ce studii vrei să continui? unde? ai vreo idee de cercetare? și-am râs plângând. mă sufocam în propria-mi cămăruță. „vreau, vreau, vreau...” îmi tot șopteam plângând.
într-una din zile am început să caut soluții în zilele vesele din urmă. priveam cu jind la colțul gol unde pe vremuri era scriitorul, întodeauna preocupat de câte o metaforă. scăunelul său se arăta mai comod decât înghesuiala în care mă complăceam.
în altă zi m-am așezat în colțul scriitorului istovită și plânsă și-am privit la stele. auzisem de curând o poveste despre Orion și Scorpion care mă marcase, iar stelele au prins iar fascinația mea. din perspectiva sa cămăruța se arăta diferit. voiam să-i păstrez imaginea, însă continua să se transforme de fiecare dată când clipeam. prea mult haos, mi-am spus. contrastând cu propria-mi cameră, măsuța de lucru a scriitorului era ordonată, fără fir de praf. stilourile le avea aranjate într-un suport colorat după grosimea peniței. pe peretele dinaintea mea se aflau bilețele cu instrucțiuni pentru zile mohorâte, iar în mijlocul măsuței ședea agenda sa rozalie. am rămas surprinsă că o lasase în urmă întrucât obișnuia să o poarte pretutindeni. în colțul din dreapta măsuței se afla un calendar din anul precedent. ultima zi marcată cu un x negru era 24 iulie. nu-mi aminteam ce s-a rupt atunci în mine, însă știam c-a fost ceva.
am continuat să mă așez în scaunul scriitorului, tot mai sufocată fiind de cuvintele care nu-și găseau scăparea din încăpere. într-una din zile m-am jucat cu stilourile scriitorului. în alta i-am scris un bilețel despre cum am biruit un obstacol la facultate și l-am lipit alături de celelalte. mă simțeam ușurată. patru cuvinte încetaseră să mai înghesuie camera și își găsiseră locul pe bilețel: „lasă-i să plece, respiră”. am zâmbit pentru prima oară de când îmi aduceam aminte. în următoarea zi am mai scris un bilețel. continuând să le scriu, am devenit confortabilă în scaunul scriitorului și peste încă alte zile i-am deschis agenda. surprinzător am găsit doar foi albe. le-am răsfoit pe toate în căutarea oricărui semn pe care l-ar fi putut lăsa pentru mine. n-am avut succes. apoi, într-o zi de joi, m-am gândit să-i las eu un semn în agendă. poate venea când eram ocupată cu înghesuitul gândurilor în șifonier și de aceea nu ne întâlneam. i-am scris despre cea mai prețuită amintire a mea. m-a uluit sentimentul pe care scrisul în agenda sa mi l-a lăsat. mă simțeam confortabilă, de parcă obișnuiam să fac asta dintodeauna și am luat o pauză în care i-am dus dorul. în ziua aceea m-am ridicat mai veselă ca niciodată de pe scaunul scriitorului și am observat că alte câteva cuvinte dispăruseră din cămăruță. și-am continuat să-i las amintiri scriitorului, să-i spun de toate lucrurile care se petreceau în absența lui. voiam să știe cum mai sunt.
în a365-a zi de la plecarea scriitorului i-am cumpărat un alt calendar și am decis să-i bifez doar ziua de astăzi, 24 iulie. mă simțeam altfel.
la sfârșitul lui august m-am găsit contemplând peretele dindărăt. scriitorul lăsase o întrebare pentru mine. în ziua aceea am plâns din nou. i-am povestit în agendă scriitorului despre asta.
am continuat să-i scriu, iar gândurile plecau unul câte unul, lăsându-mi loc să mă bucur de mine.
la început de septembrie am deschis fereastra. aerul torid al verii trecuse și mă bucuram de un început frumos de toamnă. întodeauna simțisem că mă regăsesc când natura moare dinaintea mea. găsesc ceva deosebit în frunzele ruginii ale lunii octombrie. îmi amintisem de festivaluri. încet îmi rechemam pasiunile și le așezam în locurile eliberate de gânduri. împreună erau mai mari decât visul pe care-l păstrasem, însă știam că atunci când visul a fost singurul lucru pe care mă concentram am rămas amărâtă. preferam un drum mai lung pietruit cu zâmbete în defavoarea celui scurt, însă pictat în nuanțe triste de gri. drumul fiind mai lung, uneori mă îndoiam că m-ar aduce sigur în pragul visului. însă, când gândul acela mă descuraja, îmi aminteam fărâma de înțelepciune care răsărise în mine într-o seară în care cel-fără-poreclă mă conducea spre cămin. „mă bucur mai mult de călătorie decât de destinație”, i-am spus surâzând. și-a clătinat capul neîncrezător și a mai spus ceva. n-are importanță ce. cuvintele respective nu i-au fost niciodată adresate lui.
la început de octombrie am umplut o găleată cu apă și am șters cu un burete întrebarea scriitorului. după ce s-a uscat peretele i-am scris cu vopsea roșie răspunsul meu: „găsesc fericire în mine”. 

                                                                                 Melissa.